16 decembrie 2016

• 1.Pânza
Pictorul a fost generos și tușele de culoare sunt groase, luminoase și te îndeamnă să le atingi, să le simți consistența și să o mângâi pe ea.
Este portretul unei femei frumoase, atât de frumoasă încât îți dorești să-i vorbești, să-i întorci privirile spre tine, să-i întinzi mâna, să o ajuți să coboare alături de tine, să te învăluie în căldura ei…
…sprijinită de o fereastră înaltă, cu arcadă, cu perdeaua trasă puțin de mâna ei înmănușată, privește veselă un peisaj ascuns. Rochia lungă, din catifea verde, are volanele tivite cu dantelă roșie, contrast care te miră și te bucură totodată. Decolteul adânc este garnisit tot cu dantelă roșie, scoțând în evidentă culoarea delicată a tenului. Părul negru este prins într-o coafură înaltă, pe tâmple cad bucle lungi, care ajung pe umeri.
Privind tabloul, te gândești că totul este un joc, o fantezie. Femeia din tablou se simte atât de bine în rochia ei anacronică…pentru că se vede bine că pictura este recentă. Cine mai îmbracă azi astfel de rochii?
Măriuca zâmbește: ea poartă o astfel de rochie, o ultimă extravaganță, înainte să plece din viața lui Tudor, din propria viață, până la urmă, ca să se întoarcă în satul copilăriei, să continue Utopia Bunicului său, Anton. Inițial se gândise să-i lase portretul său lui Tudor,chiar el îl pictase, ca o amintire a ceea ce fusese dragostea lor cu mult roșu și verde: nebunie uneori și dispersie alteori…Dar acum, cu bagajele făcute și gata de plecare s-a răzgândit: îl va lua cu ea, este o parte importantă din ființa ei la care va trebui să renunțe dacă dorește să se dedice cu adevărat Utopiei…tabloul o va ajuta să își reamintească ce a fost o dată…ca niciodată, o poveste cu Tudor, cu prieteni, fără griji, doar poezie, muzică, studiu, călătorii și rochii…

• 2.O zi de vară din copilărie
Într-o casă plină de femei: bunica, mămica și mătușicile, este destul de greu să trăiești liniștită, mai ales dacă ești o fetiță de 7 ani care nu înțelege regulile și caută cu orice prilej să le încalce.
Chiar în acest moment, Sergentul, adică Mătușa Mara, poreclită așa pentru că ținuta ei-slabă, dreaptă și înțepată, activitatea ei-controlează și supraveghează totul, o arată a fi militar de carieră, o urmărește pe Măriuca-fina și nepoata ei- cum încearcă să se îmbrace potrivit pentru vizita pe care urmează să o facă împreună familiilor din sat.
Este vară-vacanța a început deja, ce bine!-și este luni. Programul acestei zile începe pentru Sergent cu o vizită pe la câteva case-alese cu grijă-în care locuiesc oamenii cei mai sărmani, pentru a vedea de ce anume au nevoie și modul în care pot fi ajutați. Măriuca trebuie să încalțe pantofii cumpărați de la Oraș pe care îi urăște, să își pună și ciorapii care o vor încălzi îngrozitor, să își aranjeze fustița apretată și bluzița la fel, care o zgârie pe piele și la sfârșit, deja transpirată, pălărioara de paie, cu pamblică galbenă, singura care îi place.
–Nu înțeleg de ce trebuie să mă chinui așa, dragă mătușică, nu ți-am greșit cu nimic. Cel puțin azi, de când m-am trezit dis-de-dimineață!
–Nu te mai smiorcăi degeaba! Avem o trebă de făcut, să nu mai pierdem timpul!
–Pot foarte bine să merg în picioarele goale, cu rochița mea preferată…
–Vei înțelege într-o zi că tu ai o poziție și o demnitate de apărat!
–Nu voi înțelege niciodată!
–Cum pot avea oamenii încredere că tu îi poți ajuta dacă te prezinți mai jalnic chiar decât ei?!
Încercând să nu își scrântească picioarele în pantofi, Măriuca ia cele două coșuri ale sale și o urmează pe mătușa sa. Activitatea în sine o bucură, se va întâlni cu prietenii ei, se vor juca cât cât timp mătușa ei va discuta cu părinții lor, dar să meargă pe ulița satului cu pantofii ei cei noi era de-a dreptul deprimant.
La întoarcerea acasă, spre disperarea Sergentului, impecabil în ținuta sobră, fără a fi transpirat vreun pic -sau cel puțin fără a lăsa să se vadă-Măriuca și-a scos pantofii, îi ține în mână, ciorapii i-a pus într-unul dintre coșurile de acum goale și se joacă cu degetele prin iarba verde de pe marginea drumului, alergând înainte spre casă: fără ținută, fără demnitate, doar un copil fericit…
Mămica, deosebit de fragilă, doar cu rol decorativ în gospodăria lor, era fiica cea mai mică ,cea mai răsfățată și cea mai frumoasă a familiei. Se măritase la Oraș cu un elegant ofițer care pleca periodic cu regimentul său la alte cazarme din țară, cu diverse activități. Firava sa soție și mititica fiică, neputând să îl urmeze, au revenit în casa părintească, sub ocrotirea mamei și a surorilor mai mari-trei la număr-rămase nemăritate. De mai bine de 5 ani locuiau în sat și Măriuca nu își mai amintea deloc de casa mare din Oraș și nici nu își imagina că ar mai putea trăi acolo. Refuzase de fiecare dată să meargă cu mămica, ori de câte ori se dusese în scurte vizite să se întâlnească cu soțul său. Măriuca era pe deplin fericită aici, evident, trecând peste momentele mai grele în care trebuia să respecte anumite reguli absurde, sau să poarte pantofi…
Ajunsă acasă, Măriuca și-a aruncat hainele șifonat și transpirate și a fugit după paravanul făcut din trestie împletită, unde, Nănuța (Mătușa Anuța) îi pusese în covata de lemn apă să se încălzească la soare.Bălăceala este grozavă! Nănuța vine cu ștergare și rochița de stambă înflorată cusută tot de ea și o ajută să se ștergă.
–Știu că ai vrea să te mai joci,puiul mamei,(Măriuca era copila tuturor și a fiecăreia în parte, satisfăcându-le instinctele materne) dar masa este pusă deja și toată lumea te așteaptă.
–Of, ce te iubesc eu pe tine, Nănuță! Măriuca, udă, o îmbrățișează, o udă, dar ea nu se supără, desigur, o sărută în creștet și simte o imensă bucurie: îi mulțumește în gând lui Dumnezeu pentru darul Lui cel minunat și o îmbracă.
–Te rog să fii atentă cum mănânci pentru că avem musafiri.
–Iar?Atunci, mai bine mănânc la bucătărie! Dacă mai este supa aceea delicioasă de ieri, știi că nu o pot mânca fără să o sorb zgomotos din lingură!
–Măriuca! Iar vrei să ne certe Mara?
–Of, cum stricați voi plăcerea unui copil!
Puțin îi păsa ei de musafiri, aproape în fiecare zi erau 2-3 persoane străine la masă: primarul, preotul, moașa, vecina din stânga sau cea din dreapta casei, unchi sau mătuși…Astăzi, în curtea școlii aflată gard în gard cu casa lor, se strânseseră copiii pentru curățenia generală. Acum, la ora prânzului, se pregăteau să mănânce ce își aduseseră de acasă și ce le pregătiseră mătușicile.Apoi vor aduna toate scorțele din școală și vor merge cu ele la râu, să le spele. Este o zi minunată pentru o astfel de muncă, făcută-evident- printre toate jocurile care se pot inventa când ajungi la râu…Iar ea, Măriuca, trebuia să stea la masă cu toți acei oameni plictisitori! Când intră în sufragerie, îl vede așezat în capul mesei pe tatăl său, aplecat ușor în dreapta, spre mama ei, Violeta, spunându-i ceva. În stânga lui, scaunul gol, o așteaptă pe ea, apoi este bunica, în capătul celălalt al mesei stă Sergentul și lângă ea, MăIna (mătușa Cătălina).
Măriuca privește încruntată întreaga adunare gândind:”De ce nu mi-a spus nimic?Tocmai acum și-a găsit să vină, să îmi strice toată ziua!”. Nănuța este în spate, cu palmele pe umerii ei, împingând-o încetișor în față.
–O, ce surpriză! Papa!
Măriuca își îndreaptă spatele, își ia ținuta de domnișoară -spre imensa satisfacție a mătușii Mara, care se străduiește în fiecare zi a vieții sale să o educe în acest sens, chiar dacă ea este abia un copil-și vine spre tatăl său care se ridică de pe scaun, sperând la o îmbrățișare. Dar se înșeală: Măriuca îi întinde doar mâna-curată în acest moment,din fericie-și face un mic pas înapoi sugerând o reverență. Alexandru sărută mâna fiicei sale și o invită la masă:
–Te așteptam, domnișoară! Ia loc, te rog!
–Vai, ce amabil, mulțumesc, dar vă rog să mă scuzați, veți mânca mânca fără mine, pentru că mă așteaptă datoria!
Și fără să mai aștepte, Măriuca a fugit din sufragerie și s-a oprit la bucătărie unde Maria-ajutorul lor de nădejde-aranja farfuriile.
–-Repede, dar foarte repede, dă-mi ceva de mâncare, orice, să mă duc la copii, la școală!
–-Nu trebuia să fii în sufragerie, la masă?
–-Ți-am spus să îmi dai mâncare, nu să îmi pui întrebări! Lasă că îmi iau singură!
Evident, Nănuța, care venise să o ia înapoi în sufragerie, a intrat prea târziu, exact atunci când Măriuca ieșea cu un boț de mămăligă într-o mână și o bucată de brânză în cealaltă.
Maria, cu mâinile în șolduri o privește întrebătoare:
–-Și acum?
–-Acum, ce, fată? S-a dus la școală, la copii, nu?
–-Nu știu, că nu mi-a spus.
–-Nu putea ea să lase distracția de la râu pentru un dejun plictisitor, o înțeleg foarte bine…mai greu o să fie cu Mara…Bine, cine merge la râu cu copiii?
–-Mătușa Veta și unchiul Vasile…au luat deja săpunul și periile.
–-Te rog, să le duci copiilor plăcintele.
–-Vezi bine că nu sunt prea multe….
–-Duci tot copiilor.
–-Și la masa din sufragerie?
–-Azi nu vor fi plăcinte și gata!
În ziua de luni nu se gătea niciodată: se mânca ce rămânea de Duminică, nu se făcea risipă la mâncare.
Întoarsă singură în sufragerie, Nănuța se așează liniștită la masă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
–-Și Măriuca? Întreabă Alexandru
Sergentul o privește cu o sprânceană ridicată, întrebându-se ce scuză va inventa și de data aceasta ca să o salveze pe neastâmpărată.
–-A, este la datorie ei, cum ți-a spus, merge să spele scoarțele la râu cu copiii de la școală…
–-Fiica mea? Dar ea este o domnișoară, cum să facă așa ceva?
Sergentul oftează-în gândul ei:Of, Ană- Ană,ce-mi facu tu mie!-și îl liniștește:
–-Măriuca îi supraveghează pe copii, atâta tot.Dar acum să mâncam, sper că nu s-a răcit supa! Poftă bună!
• 3.Bunicul Anton
Bunicul Măriucăi fusese învățătorul satului cea mai mare parte din viață, sau cel puțin, partea cea mai importantă…Apoi, în ultimii săi ani, odată cu venirea nepoatei, devenise pentru toți-copii și adulți-Tătucul.Copila de nici 3 ani se lipise efectiv de el din prima clipă și nu-i mai dăduse drumul: mergea cu el la școală, dormea cu el, stătea în brațele lui la masă, îl urma pas cu pas…La școală îi dusese un scaun mai înalt, astfel, stând în genunchi pe el putea să își sprijine coatele pe băncuță și să scrie…La 4 ani, Măriuca învățase să scrie și să citească.
Bunicul-bărbat înalt și drept ca bradul-tată a 4 fete, nu s-a gândit niciodată că o fetiță va putea să îl înduioșeze atât de profund, cum o făcea Măriuca.
Bunicul…
…fără să știe, crease o Utopie, dar o crease cu atâta pasiune încât continua și după plecarea sa la Cer, cu toate că este știut că multe altele au eșuat…
Părinții lui Anton erau printre oamenii mai înstăriți din sat: aveau oi, capre, vaci, cai și un petic de pădure.Pentru că frații lui mai mari-2 băiți și 2 fete-nu avuseseră nicio aplecare spre învățătură, tatăl lor-văzându-l dornic de cunoaștere-l-a lăsat să plece la Oraș, să studieze orice și-ar fi dorit. Plecarea din sat l-a întristat pe Anton, dar nu l-a împiedicat să studieze cu pasiune: a terminat facultățile de filologie și istorie, dar și-a dat seama că tot îi lipsește ceva. Studiul îi dăduse numeroase satisfacții, dar golul inesplicabil din suflet îl întrista.
Întors acasă într-o vacanță, a aflat că învățătorul din sat a murit și nu se găsise încă nici un înlocuitor. Atunci s-a înseninat și a înțeles: trebuia să se întoarcă acasă și să își creeze propria școală. Chiar dacă ar fi putut preda la Facultate sau la orice liceu din Oraș, el s-a întors în sat ca Învățător pentru că a înțeles că are o viziune pe care trebuie să o urmeze.
Clădirea școlii ajunsese aproape o ruină. Și își amintea de iernile petrecute de el pe băncile reci, în aerul aproape înghețat, cu degetele amorțite de frig…de cei câțiva colegi care aveau suficient curaj să plece d acasă ca să tremure la școală, sau de cei cxare găseau că este totuși mai cald acolo decât acasă…Fiind deosebit de modest, reușise de-a lungul anilor să economisească din bursă și din banii trimiși de părinții săi și astfel a putut să cumpere materialele necesare reconstrucției școlii. La slujba de Duminică, l-a rugat pe bătrânul preot să ceară sătenilor ajutor în numele său. A angajat și 2 zidari și toată vacanța de vară a muncit alături ei ca să ridice 3 săli de clasă care se deschideau într-un colidor lung prevăzut la u capăt cu o mică săliță cu rafturi pentru lucrurile elevilor. Pe jos au bătut dușumele din lemn, iar băncile au fost înlocuite cu altele noi, făcute de meșterul tâmplar din sat. Cu ajutorul fraților săi a montat dulapurile din camera lui și le-a umplut cu cărțile adunate. Acesta era doar începutul…
Înainte de începerea anului școlar, a mers din casă în casă să cunoască copiii care urmau să îi fie elevi, îndemnându-i pe părinți să îi trimită la școală în fiecare zi. Acelora care îi spuneau că nu pot cumpăra nimic din cele necesare unui elev, le spunea că el le va da copiilor totul, ei doar să îi trimită la școală…
În prima zi de școală, copiii au venit însoțiți de părinți sau de frații mai mari, emoționați și curioși în egală măsură. Anton, învățătorul cel tânăr și frumos, îi aștepta îmbrăcat cu ițari, cămașă albă cusută de mama lui și ilic înflorat. Le-a urat bun venit și le-a spus părinților că programul școlii se desfășoară astfel: dimineața vor face lecții iar după-amiaza, activități practice, încă 2 ore. Nu a înțeles nimeni atunci ce va însemna aceasta…
Dimineața, așezati în bănci, elevii scriau, citeau, desenau, cântau, iar după-amiaza-fiecare după puterile sale-lucra fie în grădinița cu flori din fața școlii, fie mergea în pădurice să adune lemne pntru sobele din clase. Fetele mai măricele torcau și lucrau alături de mama și surorile lui Anton. El le explicase că trebuie să fie un exemplu pentru femeile din sat și să el învețe pe fetițe să lucreze ciorapi, astfel încât, la iarnă, să fie suficienți pentru toți copiii, să nu mai stea cu cei de acasă, înghețați de pe drum, ci cu cei uscați și căduroși…Lâna o adunase tot el de la mama și surorile sale.
Cât a fost toamna de lungă copiii au cules toate fructele pădurii:mure, afine, măceșe, mere și nuci. Mama lui Anton a fiert magiunuri și compoturi, toate pentru ei.
Cum a început frigul, sobele au fost pornite-proviziile de lemne erau așezate frumos în magazie-și la școală era cald și bine.
Anton a reușit în scurt timp să își încredințeze elevii că școala este de fapt a lor, este casa lor de suflet, a fiecăruia în parte și a tuturor și de aceea trebuie să aibă grijă de ea. Copiilor le-a plăcut atât de mult ideea încât niciunuia nu i-a trecut prin minte că el muncește-poate- mai mult decât ceilalți și să încerce să se sustragăcumva de la vreo activitate. Fiecare drum în pădure era o lecție de botanică, Anton vorbindu-le despre copaci și flori, despre alcătuirea și rolul său, despre transformările și înfloririle fiecăruia. Fetele torceau ,împleteau și cuseau, de multe ori aducându-și de acasă și frații mai mici de care trebuia să aibă grijă. Astfel, școala era și la amiază plină de copii.
Cum s-au aprins sobele, s-au la fiert și ceaiurile. Când ajungeau de dimineață la școală, prin frigul iernii, copiii primeau o cană de ceai, să se încălzească. La ora 10 primeau pâine cu magiun sau compot…Și ce bine era la școală!
Anton își învăța elevii mititei primele litere, pe cei mai mari, istorie și geografie…Era incredibilă blânețea lui într-un trup atât de puternic. Nu ridica niciodată glasul, nici chiar atunci când mustra un elev sau pedepsea vreun leneș să stea în genunchi cu fața la perete. Anton era neclintit când considera că cineva trebuie pedepsit pentru a înțelege că a greșit și trebuie să se îndrepte.
Prin primăvară, văzându-i avântul și înțelegând că are planuri mari cu școala lui, iar acesta era doar începutul, mama l-a sfătuit să se însoare:
–-Antoane, ție îți trebuie o femeie tânără, să te ajute. Eu nu mai pot să văd de casă, de tine, de școală și de toți pruncii mari și mici din sat. Eu sunt bătrână…și-apoi,doar nu vrei să rămâi holtei o viață…
–-Of, maică, altă grijă acum!
–-Așa o fi! Dar este orânduit să aibă omul soața sa.
–-Și de unde să iau eu o soață acum?
–-Nu știu eu care ți-o fi ție pe plac, că vezi, la Oraș ai cunoscut tu alt fel de fete, nu ca cele de la noi din sat…
–-Ce să fac eu aici cu o fată de la Oraș? Și-apoi, crezi tu, că vreo fată din sat, m-ar lua pe mine?
–-De ce să nu te ia? Eu însă mă întreb ce ai face tu cu o fată simplă, când atâtea ai învățat și altfel vezi lucrurile și lumea?
–-Dacă ea vrea, eu o iau pentru că nu există nimic pe lume ce nu poate fi învățat: aș lua-o lângă mine și aș învăța-o.Dar știi tu vreo fată?
–-Aș ști…dar mi-a fost teamă să te întreb până acum: mă gândeam că vrei să îți aduci o soață învățată de la Oraș…sau vrei să te întorci tu acolo, la vreuna….
–-Să știi: eu nu mai plec de aici. Aici este rostul meu. Și ce-mi zici de fata aceea?
Fata aceea trecuse de 20 ani și nu avea nici un gând de măritiș pentru că- de când murise mamă-sa la nașterea celui de-al 6 lea copil, în urmă cu 5 ani-ea ținea casa și avea grijă de toți și de toate. Și să plece și să-i lase nu ar fi putut în ruptul capului! Ce bărbat -dorind-o de soție-și-ar fi luat responsabilitatea fraților săi? Înțelegând aceasta, Cosânzeana își vedea de treburile ei, de grijile cu cei mai mici sau mai mari. Tatăl său îi mulțumea în fiece zi Bunului Dumnezeu că-i dăduse o fată atât de înțeleaptă și de harnică.
De ce s-a gândit mama lui Anton la Cozânzeana?
–-Dacă tu, fiule, ți-ai pus în cap să ai grijă de toți copiii satului, ce mai contează 5 în plus? Și apoi, ea este frumoasă și harnică…
Era o ușoară ironie în întrebarea ei pentru că nu înțelegea de unde îi venise lui Anton gândul acesta: să lase el-după atâția ani de învățătură-onorurile și măririle de Oraș și să vină în sat, să-și facă o școală cu totul altfel, să își adune copiii și oamenii în jurul lui,cum nu mai făcuse nimeni înaintea lui, din câte știa ea…
Trecând peste toate, Cosânzeana era o fată puternică și pricepută- în primul rând-care va putea să-l ajute în toate câte și le dorește el, Anton.
–-Măicuța mea, eu știu că trebuie să îi învăț pe toții copiii, asta mă face fericit și vreau să fie și ei fericiți când învață…Și crezi că se va hotărî să-mi fie soață, Cosânzeana?
–-Dacă vei lua la tine frații și surorile ei, ba chiar și pe tătâne-su, de ce nu?
–-Și unde vom sta?
–-Cum unde? Aici, cu mine și cu tatăl tău. Dacă nu este de ajuns, mai ridicăm o cameră, două, acum știi să zidești, doar….
Anton o îmbrățișează: este generoasă și înțelegătoare, chiar dacă a dezamăgit-o cumva, refuzând să devină un domn de la Oraș…A crescut 5 copii și acum când toți sunt la casele lor și ar trebui să se odihnească, este gata să-l ajute pe el odată în plus, primind în casa ei o noră și încă 5 copii.
–-Atunci, să mergem și să pețim fata, a spus măicuța, ridicându-se și ștergându-și lacrimile: oricât de mare și de învățat ar fi mezinul ei, câteodată îl simte ca pe copilul care -mai ieri-se agăța de fustele ei încercând să meargă…
Cosânzeana a fost mai mult decât mirată de cererea lui Anton, dar înțelegând că el îi va oferi sprijin să își îngrijească frații și surorile mai departe, s-a bucurat nespus.
–-De ce eu? a întrebat cu jumătate de glas.
–-Pentru că tu ști deja ce înseamnă să ai grijă de cei de lângă tine…
Și Utopia lui Anton înflorește în fiecare an: grădinița cu flori din fața școlii este cea mai frumoasă din sat în fiecare anotimp; de streșini atârnă oale de pamânt pline cu flori multicolore; pereții sunt dați cu var în fiecare primăvară, dușumelele sunt acoperite cu cele mai frumoase scoarțe iar perdelele sunt cusute cu cele mai vesele culori. Școala are o magazie plină cu lemne, o cămară pentru gemuri, compoturi și ceaiuri. Are dulapuri pline cu ciorapi de lână și perinuțe. Rafturile din cele 3 clase sunt pline de cărți citite și răscitite, cusute și peticite, caite noi și mai vechi, creioane colorate, jucării…
După ce clasele au fost îmbrăcate cu scoarțe și ștergare, tot ce lucrau fetele mergea la Oraș, unde erau vândute. Cu banii obținuți, Anton cumpăra rechizite, cărți, zahăr, tot ce aveau nevoie copiii…
Când totul a fost ordonat și lucrurile s-au așezat, Anton a început să meargă prin sat, din casă în casă-nu ca să cheme copiii la școală, acum veneau singuri-ci ca să vadă de ce anume au nevoie oamenii și cum ar putea să îi ajute. La început, ei au fost reticienți, dar văzând ce reușise Anton cu școala, au înțeles că este o binecuvântare să se lase conduși de viziunea lui în care fiecare ajuta pe fiecare cu ceea ce putea, cu ceea ce îi prisosea. Anton le vorbea despre viața lui la Oraș, despre ceea ce îi lipsise acolo, dar avea aici, despre apartenență și familie. Locul lor era acolo și pământul, dacă era lucrat bine, îi putea hrănii pe toți. Le-a explicat că este mai bine să muncească acolo și să își vândă produsele la Oraș decât să plece de acasă și să se angajeze acolo pentru un venit care se risipea rapid pe tot felul de lucruri inutile, care nu făceau parte cu adevărat din viața pe care o știau ei. Așa au început să se organizeze și să muncească împreună pentru piața din Oraș. Oamenii veneau la Anton să îi ceară sfatul. Apoi, când se certau sau apăreau dispute, veneau la el să le împartă dreptatea. În timp au început să se ridice case noi și numărul copiilor a crescut…Cosânzeana născuse și ea, an după an, 4 fete: Mara, Ana, Cătălina și mult mai târziu, când nimeni nu se mai aștepta, pe Violeta. Anton s-a întrebat de ce Dumnezeu nu i-a trimis și lui un fiu care să îi continue visul…Dar văzând-o pe Cosânzeana trudind zi de zi alături de el, atât de devotată și de liniștită încât ajunseseră să se înțeleagă din priviri, a înțeles că și una dintre fetele lui va putea-într-o bună zi-să i-l ducă mai departe…
Anii au trecut cu petrecerea anotimpurilor, copiii au crescut, unii au plecat la Oraș să își continue studiile, puțini au rămas acolo, cei mai mulți s-au întors să își ducă viața alături de familii și prieteni. Mara, ambițioasă, a rămas în Oraș, profesoară la liceu. Ana și Cătălina s-au întors fiind alături de Anton în activitățile lui tot mai ample. Școala ținea copiii acum și pentru clasele mai mari, de gimnaziu. Femeile din sat lucrau alături de Ana și de Cătălina și păturile, perdelele, ciorapii, puloverele și fularele făcute de ele erau cele mai căutate în Oraș. Casele lor erau toate îngrijite, cu flori și pomi fructiferi. În fiecare primăvară, erau curățați de uscături și dați cu var. Fructele lor nu mai ajungeau toate în butoaiele pentru țuică, erau preparate gemuri, compoturi, erau uscate. Grădinile de legume erau îngrijite și conservele nu lipseau din nicio cămară. Totul era împărțit: munca, semințele, rețetele, modelele de brodat, lâna…Învățau una de la cealaltă și aveau grijă de familiile mai sărace, de bătrânii neputincioși.
Poate și-au luat prea în serios rolul de învățătoare, poate nici un flăcău din sat nu și-a găsit curajul să le ceară-ele erau Domnișoarele-poate dintr-o mie de alte motive, Ana și Cătălina au rămas nemăritate la casa părinților, Domnișoarele din sat, având mereu grijă de toți și de toate alături de mama și tatăl lor.
Violeta, mezina, cu sensibilătăți și grații absente la celelalte surori, era la Oraș în grija Marei. Ea era elevă la liceul la care Mara era profesoară de limba română și franceză, fiind mai mică cu aproape 10 ani decât aceasta. Violeta avea mulți admiratori, dar nici unul nu reușise să îi trezească interesul în mod special: fata cochetă considera că atenția celorlați i se cuvine, mica răsfățată egoistă ce era! Dar Mara nu avea nici timp, nici înțelegere pentru așa ceva, ea însăși nu reușise să aibă o viață personală, ocupată cu studiul și grija pentru sora mai mică, și a tranșat rapid situația: l-a chemat pe Anton la Oraș și i-a prezentat pe fiecare dintre admiratorii Violetei, apoi au decis împreună pe care să îl aleagă. De ce l-au ales pe Alexandru, ofițer de carieră, chiar nu mai contează!Cel puțin, Violeta nu s-a opus, l-a acceptat și viața lor a început sub bune auspicii: totul a decurs perfect atâta timp cât Alexandru nu a trebuit să părăsească Orașul. Apoi, fiind transferat la altă garnizoană, Violeta a refuzat să îl urmeze, era însărcinată și capriciile ei erau mult mai greu de satisfăcut și a preferat să rămână în casa lor mare în care locuia acum și Mara.
Întorcându-ne la Anton, îl găsim tot în clasă cu elevii lui, sau alături de oamenii din sat în efortul de a îndeplini vreo nouă viziune…mereu la fel în trecerea necurmată a anilor…
Într-o zi, dis-de-dimineață, cum se trezise mereu de-a lungul întregii sale vieți, Anton a simțit că nu se poate ridica din pat. A oftat adânc, înțelegând că Dumnezeu îi atrage atenția că trebuie să se odihnească. Odată cu înțelegerea a venit și putința de a se mișca. Imediat i-a scris Marei:
”Fiica mea cea de nădejde,
Simt că este timpul să te rog să vii acasă ca să îți primești moștenirea.Te rog totodată să le aduci pe Violeta și pe Măriuca. Fără tine acolo, nu au de ce să mai stea printre străini.
Tata te îmbrățișează.”
De ce a chemat-o Anton pe Mara acasă când celelalte două fete erau profund implicate în menținerea și dezvoltarea Utopiei? Pentru că știa că doar ea își putea asuma rolul de conducător, Ana și Cătălina erau copilăroase și naive, gata oricând să ierte și să uite. Anton știa că dacă nu vor fi respectate regulile și limitele stabilite totul avea să se năruie…
Dar ce a simțit Mara citind scrisoarea tatălui său? Nu a spus nimic, nimănui, niciodată…Și nu a stat nici o clipă pe gânduri, chiar dacă însemna să lase totul și să își schimbe radical viața. A așteptat până la sfârșitul trimestrului, și-a dat demisia de la liceu și a luat-o efectiv pe sus pe Violeta care refuzase să plece în sat cu ea.
Trecuseră două luni de la scrisoarea lui Anton când Mara revenea acasă pentru totdeauna cu Violeta și Măriuca. El a îmbrățișat-o:
–-Am știut că nu îmi vei înșela încrederea!
Aceste vorbe o vor urmări și motiva toată viața pe Mara. În clipele ei de singurătate-foarte rare, este adevărat-când plânge, citește și recitește a mia oară scrisoarea tatălui său și aceste cuvinte o ajută să își ștergă lacrimile și să înțeleagă- o dată în plus- că are ceva cu adevărat important de dus mai departe: Utopia lui Anton, și că doar ea fusese aleasă pentru acesta…
Revenind la Violeta, Mara îi spusese că trebuie să stea doar câteva săptămâni la țară, dar Alexandru, voit sau nu, a plecat mai departe cu regimentul său și ea și-a prelungit vacanța. Măriuca, avâd aproape 3 ani, s-a lipit efectiv de Anton.
Treptat, Mara a preluat toate activitățile lui Anton. Într-un an de zile obținuse și postul lui de învățător la care renunțase din motive medicale.Desigur, la orele de dimineață, atât cât putea fără să simtă oboseala doborându-l, el le preda copiilor celor mai mici pe care îi iubea cel mai mult.Doar atât.Cum se putea împăca un om activ ca el să stea copleșit de oboseală? Avea o singură cosolare: Măriuca îl ținea ocupat fără să îl obosească: în primul rând, trebuia să îi răspundă la cele o mie de ”de ce-uri”zilnice.Apoi să îi citească, să o hrănească, să o culce, să o răsfețe…Măriuca era ceva între o păpușă și un spiriduș. Când se trezea din somn transpirată și se întindea, plină de de zâmbete și obraji bucălați, era o păpușă. Când îl privea cu ochișorii ei cercetători, plini de așteptări și curiozitate, era un spiriduș. Când se străduia să scrie literele, stând în genunchi pe scaun ca să ajungă la masă, sau când silabisea nerăbdătoare să afle mai repede cuvântul cel nou, era deja un spiriduș năzdrăvan…
Timp de 3 ani, Anton s-a trezit în fiecare dimineață întâi mirându-se că mai este încă în patul său, apoi mulțumindu-i Lui Dumnezeu că i-a mai dat o zi în plus…
Și apoi, într-o după-amiază liniștită de vară, el a rămas nemișcat în fotoliul de răchită din grădină privind mândru răzoarele cu roșii plantate de Măriuca împreună cu prietenii ei…Poate doar ațipise…
Și atât.
• 4.O zi de iarnă
Bunica Cosânzeana se trezește prima în fiecare dimineață, fără nici un ceas deșteptător. Se ridică încetișor, să nu o deranjeze pe Măriuca. De când venise la ea, dormiseră împreună, ele și Anton, apoi doar ele…după plecarea lui…Chiar dacă anii au trecut și ea a crescut, nu a vrut să își schimbe locul. Mara a încercat să îi explice, apoi să îi impună, dar totul a fost în zadar: a rămas să doarmă cu bunicuța ei din povești, pentru că doar în povești există Cosânzene, după cum știe toată lumea!
Câți copii crescuse Cosânzeana? De mult nu le mai știa numărul…Și totuși mai găsise în inima ei atât de multă dragoste și pentru Măriuca! Acum o învelește, o închină, în vârful picioarelor se apropie de sobă ca să mai pună lemne pe foc, apoi iese din cameră să își vadă de treburile ei zilnice. Nici nu s-a crăpat de ziuă, lumina Lunii cade pe zăpadă într-o feerie de iarnă. Privește pe fereastră și oftează: îi este atât de dor de Anton, câteodată! Dar de fiecare dată simte o adiere pe obraz și știe că el o mângâie și o încurajează să meargă înainte: mereu mai sunt atâtea de făcut!
Mara se trezește pentru că sună ceasul. Dacă ar dori, ar putea să mai stea în pat, nu este nicio grabă…Dar astăzi este marți și înaine să înceapă orele la școală, trebuie să hotărască cu Cosânzeana meniul de post (postul Crăciunului) pentru toată săptămâna și tratamentul pentru cei 3 copii bolnavi din sat, așa încât se ridică și găsește imediat papucii de lână, roșii și veseli, primiți în dar de la Măriuca.Ei sunt una dintre puținele excepții făcute de ea, ea care poartă numai culori terne, de dragul copilei. Pe noptieră o așteaptă castronașul cu dulceață: fiecare dimineață trebuie să înceapă cu un zâmbet dulce, este gândul Anei care nu uită niciodată să o răsfețe, lăsându-i-l în fiecare seară. Nu o vede nimeni, de aceea Mara gustă dulceața și linge lingurița exact așa cum o îndeamnă pe Măriuca să nu facă niciodată. Apoi, când a terminat, linge și castronașul…Și își dă seama cât de profund fericită este aici, acum, lângă surorile și mama ei, lângă Măriuca, și mai departe, lângă copiii din clasă, oamenii din sat, lângă toți și toate…Aici nu este niciodată singură-cât de singură s-a simțit în Oraș!-le simte dragostea, le savurează răsfățurile și știe cât de important este ceea ce face pentru toți ceilalți.Se ridică din pat, se întinde, își ia halatul și pornește spre bucătărie. Cosânzeana a făcut deja ceaiul, o îmbrățișează și încep să plănuiască împreună.
Ana și Cătălina dorm în camera lor dintotdeauna; toate sunt neschimbate de atâția ani! Este răcoare în camera lor, focul s-a stins de mult iar ele nu s-au trezit să-l aprindă.
–-Ană, ce-i frigul ăsta?
–-O fi iarnă și-am uitat noi! Ia vezi cât este ceasul? Că nu a sunat….
–-Poate trebuie să mai dormim…
–-În frigul ăsta?
Se ascund amândouă sub plamumă și chicotesc. Anii au trecut, dar ele tot două copile vesele au rămas. Așa le găsește Mara: cu plapuma în cap, râzând…
–-Doamne, fetelor, într-o dimineață o să vă găsesc înghețate!
–-Ți-am zis eu că trebuia să ne trezim! Iar am întârziat!Hohote sub plapumă.
–-Dar nu a sunat ceasul!
–-V-am spus că trebuie reparat! Haideți, că avem treabă!
–-Este prea frig!
–-Da, sigur! Și Mara trage plamuma de pe ele. Mă duc acum să o trezesc și pe Măriuca…
–-Săracele de noi!
Mara o privește pe Măriuca cum doarme și zâmbește: doar acum este și ea liniștită. Dar, puf!, a trecut! Măriuca se ridică în genunchi, își dă părul din ochi și este pregătită pentru o nouă zi:
–-Bună dimineața, dragă mătușică! Hai să mâncăm ceva!
Violeta avea să se trezească mult mai târziu, va citi câteva pagini dintr-o carte inainte să își facă curaj să iasă de sub plapumă, își va bea ceaiul adus p noptieră de mama sa și apoi se va gândi că urmează o nouă zi de plictiseală…Chiar va trebui să mai plece câteva zile la Oraș…Dar cu zăpada aceasta troienită cât casa îi va fi imposibil o lungă perioadă de timp…
S-a luminat-în sfârși!- de ziuă, este un ger năpraznic, va fi soare, lumină, dar foarte frig. Copiii vin tropăind prin zăpadă, la școală. Înăuntru este cald: de cu seară, Unchiul Vasile aprinsese focurile în sobe și dis-de-dimineață venise și pusese iar lemne. Copiii și-au lăsat în colidor încălțările scuturate bine de zăpadă și își trag repede ciorapii calzi de lână. Pe sobe, ceaiul este fiebinte și îi așteaptă. Nu se îmbulzesc, în ordine își iau cănile și și le umplu. Mara este deja în clasa împodobită cu crenguțe de brad și globuri făcute de copii: mai sunt 2 săptămâni până la Crăciun. Își vor începe ziua cu o colindă, apoi vor urma lecțiile. Un elev mic stă în bancă cu unul mai mare: cel din urmă având grijă de primul, devine responsabil, cel mic se simte sprijinit și este recunoscător celui mare; toți au de câștigat…
În bancă, Măriuca deschide caietele: pe ale sale și ale colegei, o micuță în clasa I care nu ajunge cu picioarele pe podea…Așa începe o nouă zi de școală chiar dacă afară este atât de frig!

• 5.Orașul
Măriuca împlinise 10 ani și știa că inevitabilul se apropie mult prea repede. Chiar și pntru ea, ea aflată mereu în plin avânt, având mereu ceva de făcut…
Se discutase tot ce era de discutat, totul fusese stabilit cu multe luni în urmă: în toamnă va pleca la Oraș, împreună cu Violeta, să își continue studiile.
…și timpul trecuse prea repede, și mai rămâseseră doar 3 zile…
–-MăIna, dacă mai plângi mult o să îmi rupi inima de tot! Crede-mă, și așa este ferfeniță!
Cătălina își șterge ochii și iese din sufragerie
–-În definitiv, chiar nu este obligatoriu să plec…încearcă Măriuca.
––Știi bine că este! Mara este categorică chiar dacă ar face orice să nu o știe plecată.
–-În definitiv, puteți veni cu toatele cu mine. În căsoiul ăla este loc pentru tot satul…
–-Măriuca, nu mai vorbi prostii! Se încruntă Violeta care nu știe cum să plece mai repede, să revină la viața alături de Alexandru care se afla acum iar la cazarma din Oraș.
Măriuca își dă ochii peste cap: cine a băgat-o în seamă și pe asta?!
Mara se încruntă ușor, dar zâmbetul reținut i se vede în ochi…
Măriuca iese din casă și pleacă prin grădină să își rămas bun-încă o dată-de la tot, de la toate, de la toți…Nu ar vrea să plece. Nu ar vrea, dar deloc! Există o consolare: peste 3 luni va reveni în vacanță. Își face curaj…
•

În casa mare din Oraș, Alexandru, Violeta și Măriuca sunt iar o familie. Dar Măriuca simte un gol în suflet exact ca acela pe care l-a simțit când a murit Tătucul, bunicul ei.
Prima noapte, în noua ei cameră, în patul ei, singură cum nu mai fusese niciodată, a găsit-o total nepregătită. A plâns, dar nu a obosit suficient încât să adoarmă: totul era rece și străin. ”O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne!” este tot ce poate gândi.
Prima zi de școală a simțit-o ca pe o baie rece: chipuri necunoscute, sala de clasă sobră: fără ștergare înflorate pe pereți, fără scoarțe pe dușumele, fără flori atârnate de streșini…
Apoi profesorii: altul pentru fiecare oră, cenușii și parcă deja plictisiți…nu au avut nicio întrebare la care ea să nu știe răspunsul…
Revenind acasă, la masă, totul este fără gust, fad, fad, oribil! S-a ridicat de la masă, a aruncat șervetul și a fugit în camera ei unde s-a aruncat în pat. Lovește cu pumnii în pernă și strigă: vreau acasă! Vreau acasă! Mătușică dragă, vino și ia-mă!
Alarmată, Violeta vine la ea dar nu știe ce să-i spună. Și într-un târziu:
–-Ce este ieșirea aceasta, domnișoară?! Ce va spune tatăl tău despre educația pe care ai primit-o?!
Măriuca se orește o clipă din plâns și o privește stupefiată. Apoi cade pe pat și continuă să plângă în surdină, ca o domnișoară educată.
Violeta iese din cameră și îl asigură pe Alexandru că totul este bine, Măriuca este doar obosită și s-a lăsat pradă emoțiilor…
Zilele sunt parcă toate la fel, Măriuca este plictisită, ar vrea să alerge, să se joace, să râdă și să se răsfețe cu mătușicile ei…Singura care o susține în fiecare zi, este ambiția ei nemăsurată de a arăta tuturor: profesorilor, colegilor, părinților, cât de multe lucruri a învățat ea cu Tătucul ei și cu mătușicile. În cancelarie chiar se discută dacă nu ar fi trebuit să fie înscrisă într-o clasă mai mare…
Dar un copil nu poate trăi doar cu ambiție și tristețe și Măriuca se îmbolnăvește. Depășită de eveniment, Violeta telegrafiază în sat:”Măriuca bolnavă.O vrea pe bunica”.
Primind vestea, Mara nu a stat o clipă pe gânduri și privindu-și surorile a exclamat:
–-Încetați cu plânsul, voi două, în acest moment! Rămâneți cu casa și cu școala, știți ce aveți de făcut cât suntem noi plecate! Mamă, hai, drăguțo, pe tine te vrea Măriuca!
Cosânzeana nici nu mai știa de când nu mai plecase din sat, dar a găsit putere să țină pasul cu Mara.
Slabă, tremurând sub cearceafuri și pături, Măriuca vede ușa deschizându-se:
–-O, Doamne, chiar m-ai auzit!
Și în prag stă bunica ei din povești, Cosânzeana, care o ia în brațe și-i simte parfumul inconfundabil de scorțișoară și de liniște…
După îmbrățișări, Măriuca a spus:
–-Mătușică dragă, am numai note bune!Cele mai bune! ea era acum elevă la liceul la care predase Mara atâția ani.
–-Sunt foarte mulțumită! Dar râmâi aici doar dacă vrei, dacă poți…
–-Parcă era obligatoriu!
–-A încetat să mai fie…
Cât de fericită au făcut-o pe Măriuca aceste cuvinte!
–-Ce mai contează 3 luni? Apoi vine vacanța…dacă tot am început aici ceva, vreau să duc la bun sfârșit, așa cum m-ai învățat…
S-au îmbrățișat.
După un milion de întrebări și de asigurări că se va face bine, peste două zile Mara a plecat acasă, lăsând-o pe mama să aibă grijă de Măriuca. După ce a dormit câteva nopți lângă bunicuța ei și a mâncat mâncărurile preferate pregătite tot de ea, Măriuca și-a revenit.
Dar cum să rămână Cosânzeana în Oraș? Ea nu stătuse niciodată departe de casa ei, dar nici să lase copila să moară de inimă rea nu poate…dar ce să facă ea în această casă în care nu își găsește locul?
Într-o zi Măriuca a înțeles:
–-Știu, bunicuța mea din povești că nu poți să rămâi cu mine…știu, știu, uite, eu înțeleg…și nu plâng, te rog să nu plângi nici tu…Uite, învaț-o pe proasta aia de la bucătărie să îmi facă ceva ce pot mânca și promit-uite, cu mâna pe inimă- promit să fiu sănătoasă, până la vacanță…nici nu mai este atât de mult…
S-au îmbrățișat și plâng una în brațele celeilalte.
–-Te rog doar să o înveți pe asta cum se face mâncarea adevărată și să îmi trimiți vestuța roz și ciorapii de lână, este atât de frig aici fără tine!
•
Revenirea în Oraș, după fiecare vacanță, a fost la fel de grea, chiar dacă trecerea anilor a schimbat-o pe Măriuca în foarte multe feluri. Casa ei avea să rămână-pentru totdeauna-cea de la țară, cu bunica și mătușicile. De aceea golul din suflet îl simțea la fel, îi era dor de prietenii lăsați acolo, de grădinița cu flori, de livadă, de iarbă, de vizitele la oamenii sat…
Măriuca a crescut: acum este studentă, și totuși toamnele sunt pentru ea începutul unei mari tristeți. Melancolia îi întunecă privirile. Doar plăcerea de învăța o împinge înainte. Încă puțin. Încă o sforțare. Va termina facultatea și se va întoarce în sat să continue Utopia lui Anton, bunicul ei, Tătucul…
Dar înainte de aceasta îl va cunoaște pe Tudor care i-a pictat portretul cu tușe groase, generoase, cu dragoste, atât de multă dragoste…



• 6.Rama tabloului
Eu nu am avut bunici. Tatăl meu a fost orfan de la 6 ani și a venit în Oraș în adolescență. Bunica din partea mamei a murit cu mult înainte de nașterea mea, iar bunicul, soțul ei-recăsătorindu-se- nu a făcut parte din copilăria mea.
Nu mi-am petrecut vacanțele la țară, în sat. Totul a fost în Oraș. Și cu toate acestea, în fiecare toamnă m-a cutremurat dorința de a mă întoarce acasă, la țară, ca și pe Măriuca…
Nu am îmbrăcat niciodată o rochie de catifea verde, cu dantelă roșie, dar în momentele de disperare, imaginându-mă purtând-o, am reușit să îmi recapăt suflul și să merg mai inainte.
Sunt profesor și mi-am imaginat și dorit- dar nu am reușit niciodată, din păcate!- Utopia lui Anton.
Poate într-o zi, nu mâine, nici poimâine, voi locui într-o căsuță la țară și îmi voi face o rochie de catifea verde, cu dantelă roșie…
Duminică, 19 decembrie, 2016

Luni,12 decembrie 2016

1.Visul

    Zorile, sfioase, se ascundeau printre perdele și covor: nu era încă lumină, nu mai era întuneric…Vântul mișca aerul răcoros transformându-l într-o mângâiere pe obraz, încercând să-l trezească…

…culcat pe patul lui special într-o poziție mai mult șezândă decât orizontală, visa, încercând să se trezească: știa că visează, fusese de prea multe ori acolo și dorea cu disperare să fugă, să vină în realitate…

…Soarele incendiar făcea totul să strălucească orbitor, trebuia să mijească ochii, și i-ar fi acoperit cu mâna dacă ar fi putut, în jurul lui copiii satului –cei mai mulți complet goi, înnegriți de soare și vânt—alergau și-i strigau în batjocură:

–Uțu Vacii! Uțu Vacii! Uțu Vacii!

Întins pe iarbă, incapabil să se miște, ocrotit de VăcuțaDrăguța, îi ura –pentru că aveau dreptate—și-i iubea—pentru că erau tot ceea ce-și dorea și el să fie și nu va fi  niciodată…niciodată…niciodată!

VăcuțaDrăguța și-a schimbat poziția și alungă muștele cu coada-i lungă…

Nu se schimbă nimic…zi după zi, an după an…doar strălucirea Soarelui crește sau scade, după anotimp.

Dar acum, în acest vis, este o vară toridă ca atâtea altele petrecute de el absolut nemișcat, întins pe iarbă, păzit și hrănit de o văcuță…

   Numele Ion era cel mai folosit în satul lui. Cei mici au fost poate ”Ionuțu”, dar fiind prea lung, s-au mulțumit cu ”Uțu”. Și pentru a-i deosebi unul de altul erau: ”Uțu Florii”, ”Uțu Mariei”, ”Uțu Anei”, ”Uțu Vetei” și toți Uțu ai mamei lor. El, el nu era ”Uțu Oanei”, al mamei sale, era ”Uțu Vacii” pentru că—într-adevăr—VăcuțaDrăguța era singura care-l ajutase să treacă fiecare zi și fiecare noapte a vieții sale în acea nefirească nemișcare.

    A deschis ochii. A reușit să fugă din vis, să vină în realitate. Primul gând este plin de spaimă: dacă iar nu se va putea mișca? Inspiră adânc, se bucură de mângâierea aerului și încet, foarte încet își mișcă degetele: ele îl ascultă. Își ridică mâna și-și atinge obrazul. Acum zâmbește, în sfârșit este totul bine…Este foarte devreme, ar mai fi putut să doarmă puțin…dar, nu, nu înapoi în acel vis…ajunge! Se ridică încet și coboară din pat. Face câteva exerciții cu brațele și-și pune în ordine gândurile pentru o nouă zi. Dar nu poate scăpa de senzația neplăcută dată de faptul că nu înțelege de ce au revenit acele vise…Acea experiență atât de dureroasă nu trebuie retrăită iar și iar, la infinit…nu, nu, nu!

• 2.Mama: Oana

    Cumva, era într-un moment de echilibru perfect: cu picioarele goale în iarba plină de rouă, ridicată pe vârfuri, culege cireșe de mai în dimineața străvezie. Este liniște, doar păsări se aud undeva mai departe, în livadă. Cireșul—crescut singuratic –este bătrân și darnic cu roadele sale timpurii. Iar ea, Oana, prietena lui, are părul încă nepieptănat, ochii lipiți de somn și cămașa lungă, de in, plină de parfumul trupului tânăr, de numai 13 ani. Ei, doar ei: Cireșul și copila—în zâmbetul dimineții—sunt într-un echilibru perfect…

     Treptat sau poate dintr-o dată, tăcerea se sparge și cade în mii de cioburi sonore: cântă cocoșii, latră un câine, mugește o vacă, behăie oile…și glasul mamei:

–Oană! Oană! Unde ești, zăludo?! Vino acasă! Să nu vin eu după tine cu bățul!

  Copila se lipește cu spatele de Cireș, mănâncă în grabă ultimele fructe culese, apoi se șterge cu mâneca la gură. Zâmbește și pornește în fugă spre casă. Nu aude dojenile mamei pentru că toate gândurile îi zboară spre poiana din pădurice unde își va duce cele 2 văcuțe la păscut: acolo este atât de bine! Va vorbi iar cu păsările, cu florile, cu copacii…Nu o va auzi nimeni și nu vor râde ea…De parcă toți ceilalți oameni ar fi asurzit de nu aud acele glasuri măiestre…Doar ea le aude…le înțelege…și nici unul nu o ceartă….Nu-nu, niciodată!

  Într-o clipă de neatenție, mama o prinde de mână și o obligă să se așeze în genunchi, să-i poată pieptăna părul.

  –Stai, zăludo, uite cum ți-e părul! Într-o noapte o să ți-l tai!

  –Nu, mămucă, iaca stau! Să nu mi-l tai!

   –Nu mai țipa așa! Și o lovește cu palma peste gură. Cu pieptenul de lemn abia reușește să domolească tumultul părului aproape roșu în lumina veselă a primăverii.

       Oana plânge și lacrimile îi alergă printre pistruii de pe obraji…apoi îi cad în sân, printre pistruii de pe pieptul tânăr…Poate și inima, inima aceea care bate-bate cu atâta putere încât îi ridică ușor cămașa, este plină de pistrui…dar cine s-o știe…

     Acum, are cozile împletite aruncate pe spate și o basma legată peste ele. Merge la fântână cu toți frații și surorile mai mici alegând pe urmele ei într-o zarvă nebună. Scoate apa cu ciubărul de lemn și se spală toți pe față și pe mâini, se stropesc, se lovesc, vorbesc toți deodată, țipă, scuipă…

      Chiar dacă este cea mai mare dintre frați, Oana nu rămâne acasă să aibă grijă de ei și de gospodărie. Pentru că este ”zăludă” și nu știe nici de ea uneori, este trimisă cu vacile de care are atâta grijă. Primește într-o desagă mămăligă rece rămasă de-aseară,2-3 ouă fierte,3-4 fire ceapă și pleacă cu cele 2 vaci spre locurile cu iarbă dulce, altele decât cele folosite de vitele din sat. Nu se rătăcește niciodată, oriunde ar merge, pentru că toate vorbesc cu ea și-i îndreaptă pașii: florile, iarba, copacii, păsările, apele…

       Încercând să-și sature copiii, să hrănească animalele de lângă casă (găini, porci, câini),mama Oanei este copleșită de gânduri: a tot așteptat ca fetei să-i vină mintea la cap, să intre în rândul lumii, dar degeaba. Timpul a trecut și a rămas la fel de pierdută…Ce o să se facă cu ea? Toată viața o va trimite cu vacile? Mâine-poimâine ar fi de măritat. Dar cine s-o ia? Cum să țină ea o casă? Să crească copii, când nici de ea nu știe să aibă grijă?! Oftează femeia din adâncul sufletului și lovește cu lingura de lemn unul dintre copiii care a ieșit din cămară cu degetele și buzele pline de magiun.

  –-Nu te-ai săturat, nepricopsitule? Abia ați mâncat! Într-o zi o să-l înghițiți și pe Azorel!

Dar copilul fugise prea departe ca să o mai audă…

• 3.Tatăl:Ile

    IleAnei (Vasile al Anei) fusese plecat din sat mulți ani: dus la cătănie. Acum se întorcea bolnav și obosit, să moară acasă, printre ai lui, nu printre străini, ca un câine, singur pe marginea drumului.

   În casa părintească au rămas bătrânii lui împreună cu fratele cel mic, Aiu (Mihaiu),care avea grijă de gospodărie și de ei…

    Oamenii din sat au ieșit la porți sau stau sprijiniți de garduri, privind cum bietul om—de nici 30 de ani–-își târăște picioarele prin praful uliței și-i privește fără să îi vadă. Dă binețe, dar nu mai știe cui…Ajuns la părinții lui, aceștia îl îmbrățișează și-l țin să nu cadă. Îl culcă pe prispă, pe salteaua de paie și-i aduc să bea apă…Arde tot de febră…

   În zilele următoare vin sătenii să-l vadă, să-i aducă câte ceva (unul miere, altul cireșe sau flori de leac),să-i spună un cuvânt bun, să rostească o rugăciune împreună, să-i strângă mâna, să-i răcorească fruntea asudată, să-i reamintească vremurile vesele ale copilăriei petrecute împreună…Și Ile simte cum o liniște binecuvântată îi coboară în suflet. Începe să-i recunoască, începe să-și amintească că a fost flăcău printre ei…Și să uite că a ucis, a lovit, a fost rănit, a suferit…suferă…încă suferă…

   Și, într-o zi–să fi fost spre toamnă de-acum–când febra se întorsese iar tiranică să-l chinuie, a zărit-o peste gard privindu-l ca din altă lume. A crezut că visează, dar a auzit-o pe mama sa:

–-Ce faci, fată, acolo? Ce te zgâiești?

–-Iaca-așa, și eu….M-a trimis mămuca….

Și uită de ce a trimis-o și fuge.

–-Sărăcuța, ce zăludă! exclamă mama lui.

–-Cine-i?

–-Oana, zăluda satului. N-o știi tu, este abia o copilă…

Oana uitase de ce o trimisese mama pentru că, privindu-l pe Ile, a simțit o durere în inimă. I se făcuse atât de milă de el încât nu a mai putut respira…A fugit la Cireșul Bătrân să-i ceară sfatul, dar el nu i-a răspuns…Și fără să se teamă că înserarea se apropia cu pași furișați printre frunzele pomilor, a pornit spre Poiana cu iarbă dulce. Abia ajunsă acolo, inima ei –inima ei care bate atât de tare-parcă dorea să-i iasă din piept, să-și ia zborul spre cer. Și a căzut în genunchi, și-a pus mâinile pe piept și a rugat-o:

–Inimă, inimioara mea, te rog, te rog nu pleca…mai stai cu mine…te rog, nu zbura, nu pleca, nu voi mai supăra pe nimeni, promit….

 Și inima s-a liniștit, dar tot o doare și Oana plânge…s-a întins pe iarbă și plânge de durere, de mila lui Ile…

  A ațipit? Poate este doar îngândurată, cine să știe? Copila s-a ridicat și s-a sprijinit cu spatele de un copac. Și din frunzișul lui se aud dintr-o dată păsări, multe păsări. Ele îi șoptesc numele:

–Oană-Ioană-Onuță-fătuță, nu plânge, inimioara-ți lecuim…Și ele au coborât să o mângâie cu aripile lor vrăjite. În poală i-au lăsat să-i cadă flori și frunze de leac…pentru bietul om, Ile, înțelege ea și se bucură, și râde, și plânge, și în genunchi le mulțumește….

 Se ridică și adună cu grijă florile de leac, apoi, condusă de păsări, pornește spre sat prin întunericul pădurii.

  Când au văzut că lipsește, părinții nu au căutat-o fiind siguri că s-a ascuns pe undeva, că a uitat de ea, cum de atâtea ori se întâmplase. Și peste noapte nici nu avea să fie atât de frig încât să se teamă că va îngheța…

  Ce i-au spus păsările în cântecele lor? Ce au învățat-o? Doar ea știe. Ajunsă acasă, intră în bucătărie și ațâță focul pe tăciunii rămași. Pune la fiert frunzele și florile…abia se aude cum respiră în liniștea deplină a nopții…Ațipește sprijinită de perete…

  Dimineața se trezește înaintea tuturor, își spală fața cu apă rece, își netezește părul -strâns sub basmaua roșie și ea ca și el- pune într-un ulcior fiertura și pleacă pe ulița pustie spre casa în care Ile atât ar vrea să trăiască dar boala nu-l mai lasă…

    Nici un câine nu latră când trece Oana. Nici când intră în curte ,apoi în odaia bolnavului. Este doar liniște și răcoare: i-au înghețat picioarele goale, dar nu se gândește la ele, aude doar cântecul păsărilor, sfaturile lor:” dă-i să bea și apoi spală-l și lasă soarele și vântul să intre în casă și cântă-i din inima ta cea bună…”

  Ile nu doarme, o vede intrând ușurel, parcă nici nu atinge pământul.

–Tu, fată…

–Eu mi-s Oana….

  Zâmbește și-i dă să bea. Este amar și dulce, cald și rece, ușor și greu, dar bea, este peste puterile lui să se împotrivescă…și nici nu vrea, mâinile ei îi sprijină capul și-s moi și reci și calde și vrăjite și-i cântă…Apoi ridică pătura de pe el și cămașa asudată și-și dezleagă basmaua: râul roșu al părului i-alunecă pe umeri…Udă basmaua și începe să-i spele cu grijă trupul rănit și obosit și bolnav. La început simte furnicături apoi, dintr-o dată, adoarme.

  Oana a terminat. Îl acoperă doar cu șorțul ei, deschide ușa și pleacă cu pătura și cămașa lui. Ajunge acasă nesupărată de nimeni. Pune în sobă și arde lucrurile lui Ile…Și vraja care a ținut tot satul adormit cât Oana l-a îngrijit, a dispărut: totul revine la viață, la treburile obișnuite.

    Mama lui Ile îl găsește gol sub pânza subțire a șorțului, în aerul rece al dimineții, dormind liniștit, fără febră…Spre amiază, când se trezește, Ile se ridică singur din pat, își pune cămașa curată adusă de mamă și-i sărută mâna:

–Măicuța mea…

–Ce a fost aici, fiule?

–Poate am visat, nu mai știu bine, dar ea, fătuța aia, zăluda, cum o cheamă, mi-a adus să beau un leac fermecat…

–Oana. Oana este ea…ce spui? De-aia o trimisese mamă-sa?

–Poate…leacul a fost atât de bun….

   Și așa, dis-de-dimineață, timp de o săptămână, Oana a venit și i-a dat să bea leacul păsărilor. În zadar au pândit-o părinții lui Ile: în fiecare noapte adormeau ca duși de pe cea lume…Iar mama Oanei -întrebată- nu a știut ce să spună; ea o trimisese cu zile în urmă cu o străchinuță cu miere de albine…

    Ile s-a înzdrăvenit: merge, mănâncă, a înviat…Și într-o zi s-a dus să vorbească cu Oana.

–Sărut-mâna, mătușă! Este acasă Oana? Să-i mulțumesc aș vrea!

–Să fii sănătos, Ile! Dar ce să spun, eu nu pricep…ce a putut face ea, Oana? E doar o copilă zăludă…

–Cu leacul ei m-a adus la viață iar.

–De unde să știe ea să facă leacuri?

–De ce nu o întrebăm?

–Am întrebat-o eu, Ile, și mi-a spus că de la păsări știe, ele i-au dat florile…

 Ile rămâne pe gânduri căutând-o din priviri pe Oana. Și, iat-o: aleargă în jurul fântânii cu frații ei mai mici. Basmaua i-a căzut și părul ei roșu s-a desfăcut din cozi. Ca și cum i-ar fi simțit privirile, Oana se oprește din joacă. Aude apoi chemarea mamei:

–Oană! Oană! Ia vino încoace!

  Primul ei gând este să fugă în livadă ,să se ascundă. Dar apoi se bucură dintr-o dată dându-și seama că Ile este sănătos dacă a putut veni până la ei. Și nu mai fuge, vine pe prispă unde stau cei doi și se așază în spatele mamei, cu privirile în jos.

–Of, fată, unde ți-e basmaua?

–Pe-aici…își netezește părul cu palmele și zâmbește.

–Ile ar vrea să știe de unde ai luat tu leacul pentru el, începe vorba mama.

–Eu l-am fiert, aici, pe sobă…din ierburile pe care mi le-au dat păsările din Poienița cu iarbă dulce…

–Păsările? De unde au știut ele?

  Oana se teme că Ile va râde de ea așa cum râd toți când le spune poveștile ei năzdrăvane și-l privește speriată. Ile simte iar privirea aceea din altă lume și o întreabă:

–De pe ce lume ești tu, Oană? De unde vii și te-ai rătăcit pe-aici?

–De pe astă lume verde și galbenă și albastră…și caldă și rece….și bună și rea…

  Ile o ascultă vrăjit, amintindu-și cum mâinile acelea subțiri l-au spălat și l-au mângâiat, și simte cum îi crește în suflet o dragoste duioasă pentru făptura care vorbește cu păsările…

–Ce știi tu, maică, sărăcuța de tine! Vino lângă mine, să te pieptăn!

• 4.Părinții:Oana și Ile

   Adunându-și forțele, Ile s-a alăturat sătenilor în muncile lor, ajutând pe fiecare pe măsura puterilor sale dar și cu sfaturi pentru că umblase  prin lume și văzuse multe și învățase de la fiecare. Și casa părintească a întărit-o, zidindu-și pentru sine o cameră mare, cu ferestre largi prin care să intre soarele, cu prispă cu stâlpi sculptați. Se întorsese la viață și simțea cum puterile cresc în el ajutându-l să-și găsească locul.

    Și-n trecerea zilelor și a lunilor, ba chiar a anilor, zărea -câteodată aproape, alte ori departe- trupul subțirel al Oanei. Mergea și el la horă cu fetele din sat, vorbea cu ele, glumea, râdea, juca, cânta, dar în suflet o avea doar pe ea. Și când a simțit că nu-i mai poate duce dorul,  le-a spus părinților săi că dorește s-o pețească.

–Cum asta, fiule?! Dar sunt atâtea fete voinice, frumoase în satul nostru! Ce să faci cu o copilă zăludă?

–Mamă și tată, vreți să mergeți să o cereți pentru mine? Și dacă nu, mă duc singur!

  S-au închinat bătrânii și în Duminica următoare s-au dus să ceară fata.

  Trecuseră 2 ani prin pletele Oanei, dar nimic nu se schimbase în ea. Poate se mai înălțase și pieptul slab se rotunjise puțin sub cămașă. În rest tot așa: cu văcuțele, cu veverițele, cu florile, cu Cireșul, cu păsările…

  Părinții ei tare s-au mirat de gândul lui Ile și s-au sfătuit cu bătrânii lui. Ce puteau să facă? Dacă nu o dădeau acum, avea să rămână cu ei toată viața și când ei se vor duce la cele veșnice, cine să aibă grijă de ea?

–Bunilor, Oana-i doar o copilă nevinovată…voi știți prea bine…dar știe oare și Ile?

–Noi i-am spus…dar el tot o vrea…

–Atunci să o întrebăm și pe ea…

…venise iarna și zăpada acoperise tot satul sub strălucirea sa. Oana scuturase pomii de nea și când intră în casă, era aproape înghețată. Mama îi scoase broboada și șoșonii, o scutura cât putu mai bine și o împinse în fața celor doi pețitori.

–Sărut-mâna, mătușă! Sărut-mâna, unchiule!

Este toată îmbujorată de gerul de-afară. Este proaspătă și frumoasă ca o zână din povești. Privind-o, părinții lui Ile înțeleg că nu vor avea în ea un sprijin la bătrânețe, că este o făptură rătăcită aici din altă lume…

–Să trăiești să ne-nflorești, Oană! Noi am venit trimiși de Ile, fiul nostru cel mare, să te cerem de soață pentru el…

–Cum așa?

Mama o mângâie pe mână și-i explică:

–Așa cum sunt eu cu tată-tău, așa să fii tu cu Ile…

–Eu să fiu tu și Ile, tătuca? Și o să fie ca nunțile din sat? Eu ca o mireasă? Eu?

Și din extaz la tristețe:

–…mă amăgiți! Mă amăgiți!

Se întoarce spre mamă și-și ascunde chipul la pieptul ei și plânge.

–Nu te amăgim! Dar vrei tu asta? Vrei să mergi la Ile?

Printre suspine:

–-Nu știu…aș vrea să fiu mireasă și bradul să fie împodobit doar pentru mine și toți muzicanții să cânte fără oprire…

–O, Doamne, copilă!

  Într-o clipă de încordare Oana și-a amintit de nunțile din sat, de fetele mirese pe care le privise cu drag și și-a dorit să fie asemenea lor. Să fie și ea odată la fel ca ele, șă o privească toți cât este de frumoasă, să nu mai râdă nimeni de ea…să nu se mai ascundă! Ea, Oana, mireasa lui Ile!

  În Duminica următoare a venit el să vorbească cu părinții Oanei. Mama ei i-a spus:

–Ile, noi ți-o dăm pe Oana dar nu uita că este o copilă nevinovată! De nimic nu știe! Și aici, în fața Icoanei Maicii Domnului, în zi sfântă de sărbătoare, te rugăm să ai milă de ea, să-i ierți că nu greșește cu voie, în momente de mânie și de cumpănă să nu o bați, că tare-i slăbuță…să-i dai mâncare pentru că ea nu cere, să o piepteni și să nu-i tai părul niciodată, să o îngrijești…Tu, un bărbat, poți face toate acestea?

….lacrimile curg pe obrajii mamei care n-ar vrea să-i plece fata din casă.

–Mamă și tată îmi sunteți de-acum, în fața voastră promit ca pe-o icoană s-o țin!

 Toți oamenii satului s-au mirat de alegerea lui Ile. Dar el nu a spus nimănui nimic mai mult decât părinților lui și ai Oanei: ea este aleasa sufletului său. Apoi cu toții au recunoscut că Oana a fost cea mai frumoasă mireasă pe care au văzut-o.

  Primind în dar una dintre văcuțe și lada ei de zestre, Oana a plecat spre casa lui Ile. I-a plăcut camera mare și a pus ștergare înflorite pe pereți, scoarțe noi pe dușumele și și-a făcut culcuș în patul mare și înalt. Apoi a adormit ca un prunc cu palma sub obraz. Ile a privit-o, a mângâiat-o pe păr, a sărutat-o pe frunte și a înțeles că nu-i poate tulbura neprihănirea. Așa că și-a întins pe jos pătura groasă de lâna și-a adormit liniștit păzindu-i visele copilărești.

   A doua zi -și în multe altele care au urmat- Oana s-a mirat să-l găsească dormind pe dușumea, dar el i-a explicat că nu are altă cameră și trebuie să-i păzească visele….Ea a râs, a luat văcuța ei și celelalte 2 ale lui Ile și a plecat cu ele la păscut, în Poienița cu iarba dulce. Acum merge mândră pe ulița satului, salutând oamenii, nimeni nu mai râde de ea…

…uneori uita de Ile și se întorcea acasă la părinții ei, la surorile și frații ei, să se joace iar…Venea Ile și o lua pe înserat…

  A zburat timpul în veri și ierni, în toamne și primăveri…Ile ar fi vrut să o strângă în brațe, să o sărute, să o dezmierde, dar tot ce făcea era să-i pieptene părul acela minunat, plin de foc, să o sărute pe frunte, să o mângâie pe cap.

      Până într-o zi:

Ile terminase de săpat pământul din grădină, își scosese cămașa și asudat se spăla la fântână când portița s-a deschis și Oana intrat în fugă, despletită și plângând în hohote. I s-a aruncat în brațe și el pentru prima dată a strâns-o și i-a simțit trupușorul tremurând, i-a mirosit părul și a simțit o durere sfâșietoare în toată ființa lui.

–Ce-i, Oană? Ce-i, fată? Cine te-a necăjit?

  Dar Oana doar plânge și-l strânge cu brațele și lacrimile ei curg pe gâtul lui. O duce ca pe un fulg pe brațe  în casă, pe pat, dar ea nu se desprinde de el. O mângâie și apoi începe să o sărute, să o sărute, să o mângâie…Nu știe când palmele lui au ajuns sub cămașa ei, când ea s-a lipit și mai tare de el…

 Oana nu a știut ce s-a întâmplat cu ea. De ce a venit durerea și apoi a plecat. Dar se obișnuise de-acum cu Ile și știa că nu trebuie să se teamă de el. I-a adormit în brațe. Și apoi, în toate nopțile, tot așa…

  Oana venise plângând pentru că mai mulți băiețandrii din sat au râs de ea, întrebând-o tot felul de lucruri ciudate de care ea nu avea știință. De atâta vreme nu mai râsese nimeni de ea și acum, iată, au început iar…

  I-a povestit totul lui Ile și el a înțeles că de fapt nu de ea au râs, ci de el. Și s-a întristat: de ce oare oamenii nu-și vedeau de treburile lor? Și, de fapt, de ce să-i mai pese de oameni când el dormea acum în pat, cu Oana lui în brațe?!

   Oana nu știa de unde vin copiii…Nu știa nici de ce ea nu avea încă copii, nici nu se întrebase vreo clipă…Într-o dimineață, când s-a trezit, a simțit că totul este altfel, cu totul altfel, ca și cum s-ar fi trezit într-o altă lume. A ieșit speriată afară. În grădină, Ile punea araci pentru fasole. I-a văzut spaima din priviri și a crezut că a visat urât. S-a dus la ea și a luat-o în brațe:

–Ce-i cu tine, Oana-mea?

Ea l-a privit ca și cum l-ar fi văzut pentru prima oară, i-a mângâiat obrazul aspru și și-a reamintit cum îl văzuse întâia dată, bolnav…Parcă abia acum începea să înțeleagă ceea ce se întâmplase cu el, cu ea, cu ei, după atâția ani…oare de câți ani?

–Ile, de câți ani îți sunt soață?

–Curând vor fi trei…

Și glasul i s-a schimbat: nu mai seamănă cu a unei păsărele ciripitoare, e lin și moale…

–Ile, Ile, cum mai trece timpul…

  Pentru prima oară s-a pieptănat singură și a cerut ,mâncare. Ceva se întâmplase și Ile a crezut că

s-a trezit din lungul ei vis…

 Cumva așa era, dar Oana se trezise din visul ei de copilărie ca să înceapă altul: urma să aibă un copil. Și cineva trebuia să-i explice ce se petrece cu ea, cum crește și se naște acel copil…

  Dar acum, la început, nici ea nici Ile nu știau ce se întâmplă.

   Poate era obosit, poate fusese prea cald, poate Oana rătăcise mai mult ca de-obicei prin poiene, cine mai știe? Când ea a ajuns acasă pe înserat, a întrebat-o răstit:

–Unde-ai fost, Oană?

–Cu văcuțele, prin poiene…

 Și-n ochi avea iar privirea aceea din altă lume. Ile a înțeles că nu este pe de-a-ntregul a lui, că nu este deloc a lui, a lumii lui și și-a dorit atunci să-l iubească. Să-l iubească și ea puțin, puțin de tot…A prins-o de umeri și-a strâns-o:

–Oană, tu mă iubești pe mine?

Mirată, cu ochii rotunzi, întreabă:

–Să te iubesc?

  Ile nu va ști niciodată cum și de ce mâna dreaptă i s-a ridicat de pe umărul ei și a lovit-o peste față. Pentru prima și ultima oară: el a lovit-o pe Oana. Și ea a fugit. Ștergându-și lacrimile și sângele de pe față cu mâneca, aleargă pe potecile ascunse ale satului –pe care de atâta vreme nu le mai bătuse– spre casa părinților săi. Mama era în prag, chemându-și ceilalți copii la masă. A văzut-o intrând prin grădină și s-a grăbit spre ea. O ia în brațe. O mângâie. O alină. Și plânge cu ea rostind încetișor: ”mi-a bătut-o! Mi-a bătut-o și atât l-am rugat!”

O duce la fântână și o spală pe față. O șterge. O mângâie.

–Hai cu mama, hai…

Copiii mai mici vin după ele, cumințiți dintr-o dată.

 Ile s-a trezit ca dintr-un vis rău când portița s-a închis în urma ei. Își trece palmele peste obraji, peste ochi și oftează: ”Of, Doamne, Dumnezeule!” Singur se întreabă: ”când un om îți dă viața înapoi, ce se cuvine să-i mai ceri?” Oana l-a întors la viață, i-a dat sens fiindu-i soție și el încă-i mai cere…îi cere să-l iubească…ea, o copilă din altă lume…Ce să știe ea?

 Se ridică cu greu. Merge să se spele și apoi pornește să o caute. Ajuns la casa părinților ei, tatăl îl așteaptă în uliță.

–Las-o acum, este cu mamă-sa, o să vină ea acasă poate mâine, când o vrea…acum pleacă mai bine…

Omul nu l-a mustrat…

 Oana nu mai plânge, dar este atât de tristă pentru că nu înțelege ce se întâmplă cu ea, cu el…nu înțelege cu ce a greșit…și de ce se simte atât de rău…În casa părintească, alături de frați și de părinți poate începe să uite…dar, nu.

 Apoi, când o vede dimineața tristă, fără să poată mânca, apoi prea flămândă pentru firea sa, mama înțelege dintr-o dată ce se întâmplă cu ea și se sperie: cum să-i explice?

–Oană, tu știi că vei avea un copil?

–Eu, mămucă? De unde să am eu un copil?

–Uite, aici, înlăuntrul tău, crește unul.

Oana se sperie:

–Cum? Aici? În mine?

–Nu-ți fie teamă! Toți copiii vin din lăuntrul mamei lor…

–Un copil? De ce acum?

–Nu știu, acum ți l-a trimis Dumnezeu…Să-i spunem lui Ile!

–Nu! Nu! Nu vreau să-i spunem!

–Ba o să-i spunem! Locul tău și al copilului este lângă el!

–Mă tem! Mă tem!

–Liniștește-te, copila mea! Liniștește-te!

  Oana nu a înțeles cum a crescut copilul în trupul ei subțire. Nașterea nu a înspăimântat-o și acum își ține în brațe primul fiu. Ile speră că Dumnezeu l-a iertat iar acest fiu minunat este un semn pe care i-l dă.

 Oana își îngrijește copilul cum știe ea mai bine. Este veselă și se joacă cu el. Mai sunt clipe -destul de rare- când uită de el și plecă cu văcuțele la pășune. Dar laptele care-i udă cămașa îi amintește de copil și se întoarce acasă să-i dea să sugă…Copilul este sănătos și crește voinic.

 Apoi Oana –fără să-și pună prea multe întrebări– poartă și a doua sarcină. Naște o fetiță. La fel de frumoasă și de voinică. Acum stă mai mult acasă. Oana s-a învățat cu treburile gospodăriei. Nu mai are timp să plece prin Poiene cu iarba dulce. Văcuța ei de zestre a fătat și ea de două ori…

  Trec anii…copiii cresc, mai vin alți doi…Familia lor este mare și Ile a mai ridicat două camere.

• 5.Uțu Vacii

 Părul roșu al Oanei era împrăștiat pe pernă. Ile o privea cum doarme. Se luminase de ziuă  și-n aerul proaspăt al dimineții, ea era la fel de frumoasă ca în adolescență. Ile știe că ea nu se simte bine: poartă a cincea sarcină care a obosit-o deja și cu toate acestea este atât de frumoasă! Ar vrea să-i ia toate greutățile de pe umerii firavi și nu știe cum să facă…O sărută pe păr și o lasă să mai doarmă puțin…se duce la copii să nu dea năvală peste ea, să o trezească…

    Copilul a venit pe lume mai devreme, mai mult mort decât viu, chiar în ziua de Sfântul Ion. L-au botezat imediat, crezând că nu va trăi.

Dar el a trăit.

Toți ceilalți dorm. Oana ține copilul la sân și-i cântă. Este fiul ei și totuși parcă nu-l simte în brațele sale…este abia puțin mai mult decât o umbră…

 Zilele și lunile trec. Uțu rămâne slab, atât de slab încât nu-și poate mișca nici mâinile, nici picioarele. Este inert. Doar când Oana îl pune la sân pare să se trezească dintr-o letargie continuă. Așa, nici nu moare, dar nici nu trăiește cu adevărat…Oana nu înțelege ce se întâmplă cu el, nimeni nu-i poate explica! Și încet-încet se depărtează de el, obosită și mâhnită. Copilul nu plânge nici când ea îl uită câte o zi întreagă în leagăn…Doar laptele care-i udă cămașa îi amintește de el.

  A venit vara și au sfătuit-o să-l țină la aer, la soare, în lumină. Uțu a ieșit din letargie și-și ține ochii deschiși larg, să cuprindă în ei toată lumina din jur…

 Și într-o zi, izvorul laptelui i-a secat și Oana se întreabă cum va hrăni bietul copil…Ca și cum i-ar fi auzit întrebarea nerostită, VăcuțaDrăguța, cea primită zestre de la părinții ei, cea pe care o purtase prin Poieni cu iarba dulce, a venit lângă ea și o împunge cu botul.

–Tu, Drăguțo…tu știi…îi voi da lui laptele tău…Poate va fi mai bun decât al meu…și se va înzdrăveni, micul meu fiu…

 Leagănul copilului este purtat peste tot, după părinții lui: în grădină, la câmp, la pădure, la semănat, la cules, la treierat, la râu, la fântână…și VacuțaDrăguța se ține după el și nu lasă pe nimeni să o mulgă, doar pa Oana când știe că va hrăni copilul…

    Copilul a început să crească, să se înzdrăvenească după luni și luni de stat în soare și vânt, hrănit cu laptele ei ,dar tot nu se poate mișca.

    Trec anii…doi, trei. Uțu nu vorbește, nu se mișcă, doar privește totul cu ochii lui larg deschiși. VăcuțaDrăguța este tot lângă el, îl păzește, îl hrănește…

   În timpul iernii, când părinții au treabă afară, îl duc pe Uțu pe paie, în staul, lângă Văcuță…așa nu este niciodată singur…

  Uțu aude tot: copiii și oamenii din jurul lui, dar și glasurile pământului, ale plantelor, ale păsărilor, ale vitelor….le aude și începe să le deosebească, să le înțeleagă, mai apoi să le învețe. Întins mereu pe spate, pe iarbă sau pe pământ, pe paie sau în zăpadă, vede cerul cu toate culorile lui minunate și când și când chipurile celor care se apropie de el: un copil, poate mama sau tata, un cățel, o oaie…și totdeauna, acolo, lângă el este VăcuțaDrăguța.

  Au fost zile și luni în care Oana a uitat complet de el. Ile se îngrijea de el, să nu adoarmă pe câmp sau să se usuce de sete…Frații lui mai mari îl priveau cu milă și se întrebau de ce nu mai moare odată, tot nu trăia cu adevărat?!fără să-si dea seama că el îi aude…îi înțelege…

  Ce poate înțelege un copil care nu poate vorbi, nu se poate mișca? Un copil căruia nu-i spune nimeni nimic? Un copil care îi aude pe cei din jur spunând despre el: ”bietul de el! Ce blestem!” Dar nici Oana și nici Ile nu făcuseră rău nimănui. Atunci, de unde blestemul? Și, ce este un blestem?

   Uțu are aproape 6 ani și stă la umbra firavă a unui copăcel în ziua de vară toridă. Este liniște: toți și toate moțăie la umbră așteptând să treacă văpaia. VăcuțaDrăguța îl apără de muște cu coada-i lungă…Oana vine lângă el și-i mângâie obrajii așa cum nu a mai făcut-o de foarte mult timp. Se apleacă și-l sărută pe frunte.

  Nimeni nu a știut cât de obosită a fost ea în fiecare zi de când s-a născut Uțu. Nimeni nu a știut cât de tare a bătut inima ei…cât a încercat să stea cuminte acasă cu copiii…să-și vadă de treburile ei, când nu își dorea decât să plece prin Poieni…acolo să încerce să se odihnească, să-și liniștească bătăile inimii…să o roage încă o dată să nu-și ia zborul spre cer. Doar Ile i-a văzut iar privirea-i pierdută, privirea ei din altă lume care îi ascunde lumina ochilor. Oana nu mai cântă, nu se mai joacă cu copiii…A obosit…

  Și azi simte că nu mai poate. Și-a amintit de Uțu și a venit lângă el pentru un scurt rămas bun. Doar de la el și-a luat rămas bun. Ceilalți copii mai mari nu ar fi înțeles. Dar el a înțeles și lacrimile îi curg nestăvilite pe obraji…

  Oana a pornit-o agale, pe cărările ascunse, știute doar de ea, spre Poienița ei cu iarbă dulce. Când a plecat, VăcuțaDrăguța a mugit: ar fi vrut să meargă cu ea, dar nici copilul nu se îndura să-l lase lase singur…

  Oana ajunge pe răcoare în Poieniță. Se întinde pe iarbă, cu mâinile pe piept, acolo unde simte zbuciumul inimii.

–Inima mea, inimioara mea, zboară acum spre Cer, dacă vrei tu…poți pleca acum…Voi păsări bune să aveți grijă de ea…

  Păsările au auzit-o și vin toate, grăbite, spre ea ,o mângâie cu aripile lor diafane…

  Cu atât de mulți ani în urmă, ele, păsările, i-au dat leacuri pentru Ile și i-au liniștit inimioara care voia de atunci să plece spre cer, ca să poate avea grijă de el. De unde să fii știut Ile că —pentru a-și primi viața înapoi—păsările  nu îi lăsaseră inima Oanei să-și ia zborul…Și acum, ele poate doresc să-i ducă inima departe…Cum să înțeleagă cineva dorințele păsărilor?

–Vă rog, suratelor, înaripatelor, să-mi duceți inima-inimioara mea la cer…Vi-l las în grijă pe Uțu…copilașul meu, îl găsiți lângă VăcuțaDrăguța…

  A oftat și, privind cerul printre frunzișul copacilor, a rămas cu zâmbetul întipărit pe chipu-i minunat.

  Nimeni nu a știut când și cum Uțu Vacii s-a mișcat prima dată. Atât că într-o zi l-au găsit stând sprijinit de peretele casei. VăcuțaDrăguța îl împinsese cu botul, îl ajutase și el reușise să se ridice puțin, să se sprijine cu spatele de zid. De atunci nu s-a mai întins niciodată pe spate, nici noaptea când dormea.

 Când a început să vorbească, au înțeles că Uțu începea să devină un copil normal. Și Ile se necăjea că Oana nu mai trăia să se bucure de el!

  Nimeni nu va ști vreodată cât s-a străduit Uțu pentru fiecare mișcare, pentru fiecare pas, pentru fiecare cuvânt…nimeni, niciodată…Pentru că el rămânea mereu singur, în urma lor, doar el și VăcuțaDrăguța, care l-a hrănit și l-a păzit…

  Când a început să meargă, apoi să alerge, a simțit că nu se va mai opri niciodată. Nu dorea să se mai oprească…

     Uțu a plecat din sat, a învățat și a alergat mereu, neobosit mereu, înainte…

  Acum este matur și puternic, dar tot nu poate să meargă, el aleargă, și nu doarme întins pe spate, ci aproape șezând în patul lui special proiectat și făcut pentru el, în care este singur…

 În fiecare dimineață are o secundă temerea că nu se va putea mișca…A trecut prin multe clipe grele în viața lui dar nu s-a oprit. Iată-l, are casa lui, meseria lui: proiectează clădiri, este arhitect.

     În dimineața aceasta este încă sub apăsarea visului. A revenit –a câta oară? Controlează instalația specială care i-ar porni automat telefonul dacă el nu ar coborî din pat. Nu a putut trece peste teama că într-o dimineață nu se va mai putea mișca și va rămâne să moară de sete și de foame…chiar dacă are prieteni pe care i-ar alerta lipsa lui…

  Oare ce vor să-i amintească visele acelea? De ce ar vrea să se întoarcă în satul natal? Nu mai știe nimic despre frații săi, despre tatăl său, nici dacă a murit, nici dacă mai trăiește…Tot timpul a dorit să fie cât mai departe de locul acela în care a suferit atât. Și acum, ce motiv ar avea să se întoarcă? Nici unul! Și atunci? Ce vor să-i spună visele?

  Nu știe, nu înțelege și preocupat de gânduri a uitat să alerge, doar merge…merge căutând șirul gândurilor care nu-i dau pace.

  Și dintr-o dată, un stol imens de păsări a izbucnit spre cer cu aripile lor bătând frenetic.

….păsările care îl aveau în grija lor de atâția ani i-au trimis gândul cel bun:

–Nu poți alerga toată viața, oprește-te, respiră, respiră adânc, liniștește-te, nu te mai teme, oprește-te și ia de mână pe cineva, nu poți fi singur toată viața, așază-te pe iarbă și ascultă iar glasurile pământului…nu te teme…nu te teme, te poți –în sfârșit!– opri…respiră, respiră….

Marți ,13 decembrie 2016

Pentru a înțelege, a savura și a te bucura de poveștile mele, înainte de a le citi, trebuie să faci câte ceva…

În primul rând să uiți toate prejudecățile și să admiți că totul, dar absolut totul, este posibil, să nu te grăbești deloc, să stai cât mai confortabil cu o cană cu ceai sau cacao cu lapte (este exclusă cafeaua pentru că te agită și tu trebuie să fii cât mai relaxat) lângă tine și cel mai important, să zâmbești… Poveștile mele pot fi citite doar cu zâmbetul pe buze și chiar dacă uneori îți vor aduce și o lacrimă în colțul ochilor, el trebuie să rămână acolo… zâmbetul…

Vreau să mai fac două precizări:

1. Aceste povești au fost scrise inițial pe hârtie, cu ceneala albastră din stiloul meu Parker primit în dar de la iubitul meu care m-a încurajat mereu să scriu și a fost-desigur primul meu cititor (de fapt, ascultător, pentru că eu i-am citit totul cu o imensă plăcere…). A, desigur, el are ochii albaștri… cu timpul veți înțelege mai multe…

2. Aceste povești vin la mine din Lumea lor fermecată, nu pretind că eu le inventez. Nu fac nici un exercițiu literar, nu există scheme și liste de personaje. Nu există corecturi, încep să scriu și totul vine de la sine… Se întâmplă să cred că am terminat o poveste și, după un timp, unul sau altul dintre personaje îmi revine în minte și vrea să îmi mai spună ceva… și atunci continui sau încep o poveste nouă cu el în rolul principal… Mi se pare de-a dreptul extraordinar și am hotărât că trebuie să împart și cu tine poveștile mele. Așa s-a născut acest blog. Evident cu ajutorul fiicei mele care consideră că tehnica mă bate în fiecare zi și de aceea ea trebuie să facă mai totul… pentru că mă iubește foarte mult.

Sperând să vă aduc cât mai multă bucurie, vă invit la lectură,

                                                                                 Inga

Ordinea poveștilor este următoarea: 1) Zburătorul; 2) Uțu Vacii; 3) Orașul Norilor Albaștri; 4) Tabloul; 5) Zâna Lacului.