Luni,12 decembrie 2016
1.Visul
Zorile, sfioase, se ascundeau printre perdele și covor: nu era încă lumină, nu mai era întuneric…Vântul mișca aerul răcoros transformându-l într-o mângâiere pe obraz, încercând să-l trezească…
…culcat pe patul lui special într-o poziție mai mult șezândă decât orizontală, visa, încercând să se trezească: știa că visează, fusese de prea multe ori acolo și dorea cu disperare să fugă, să vină în realitate…
…Soarele incendiar făcea totul să strălucească orbitor, trebuia să mijească ochii, și i-ar fi acoperit cu mâna dacă ar fi putut, în jurul lui copiii satului –cei mai mulți complet goi, înnegriți de soare și vânt—alergau și-i strigau în batjocură:
–Uțu Vacii! Uțu Vacii! Uțu Vacii!
Întins pe iarbă, incapabil să se miște, ocrotit de VăcuțaDrăguța, îi ura –pentru că aveau dreptate—și-i iubea—pentru că erau tot ceea ce-și dorea și el să fie și nu va fi niciodată…niciodată…niciodată!
VăcuțaDrăguța și-a schimbat poziția și alungă muștele cu coada-i lungă…
Nu se schimbă nimic…zi după zi, an după an…doar strălucirea Soarelui crește sau scade, după anotimp.
Dar acum, în acest vis, este o vară toridă ca atâtea altele petrecute de el absolut nemișcat, întins pe iarbă, păzit și hrănit de o văcuță…
Numele Ion era cel mai folosit în satul lui. Cei mici au fost poate ”Ionuțu”, dar fiind prea lung, s-au mulțumit cu ”Uțu”. Și pentru a-i deosebi unul de altul erau: ”Uțu Florii”, ”Uțu Mariei”, ”Uțu Anei”, ”Uțu Vetei” și toți Uțu ai mamei lor. El, el nu era ”Uțu Oanei”, al mamei sale, era ”Uțu Vacii” pentru că—într-adevăr—VăcuțaDrăguța era singura care-l ajutase să treacă fiecare zi și fiecare noapte a vieții sale în acea nefirească nemișcare.
A deschis ochii. A reușit să fugă din vis, să vină în realitate. Primul gând este plin de spaimă: dacă iar nu se va putea mișca? Inspiră adânc, se bucură de mângâierea aerului și încet, foarte încet își mișcă degetele: ele îl ascultă. Își ridică mâna și-și atinge obrazul. Acum zâmbește, în sfârșit este totul bine…Este foarte devreme, ar mai fi putut să doarmă puțin…dar, nu, nu înapoi în acel vis…ajunge! Se ridică încet și coboară din pat. Face câteva exerciții cu brațele și-și pune în ordine gândurile pentru o nouă zi. Dar nu poate scăpa de senzația neplăcută dată de faptul că nu înțelege de ce au revenit acele vise…Acea experiență atât de dureroasă nu trebuie retrăită iar și iar, la infinit…nu, nu, nu!
- 2.Mama: Oana
Cumva, era într-un moment de echilibru perfect: cu picioarele goale în iarba plină de rouă, ridicată pe vârfuri, culege cireșe de mai în dimineața străvezie. Este liniște, doar păsări se aud undeva mai departe, în livadă. Cireșul—crescut singuratic –este bătrân și darnic cu roadele sale timpurii. Iar ea, Oana, prietena lui, are părul încă nepieptănat, ochii lipiți de somn și cămașa lungă, de in, plină de parfumul trupului tânăr, de numai 13 ani. Ei, doar ei: Cireșul și copila—în zâmbetul dimineții—sunt într-un echilibru perfect…
Treptat sau poate dintr-o dată, tăcerea se sparge și cade în mii de cioburi sonore: cântă cocoșii, latră un câine, mugește o vacă, behăie oile…și glasul mamei:
–Oană! Oană! Unde ești, zăludo?! Vino acasă! Să nu vin eu după tine cu bățul!
Copila se lipește cu spatele de Cireș, mănâncă în grabă ultimele fructe culese, apoi se șterge cu mâneca la gură. Zâmbește și pornește în fugă spre casă. Nu aude dojenile mamei pentru că toate gândurile îi zboară spre poiana din pădurice unde își va duce cele 2 văcuțe la păscut: acolo este atât de bine! Va vorbi iar cu păsările, cu florile, cu copacii…Nu o va auzi nimeni și nu vor râde ea…De parcă toți ceilalți oameni ar fi asurzit de nu aud acele glasuri măiestre…Doar ea le aude…le înțelege…și nici unul nu o ceartă….Nu-nu, niciodată!
Într-o clipă de neatenție, mama o prinde de mână și o obligă să se așeze în genunchi, să-i poată pieptăna părul.
–Stai, zăludo, uite cum ți-e părul! Într-o noapte o să ți-l tai!
–Nu, mămucă, iaca stau! Să nu mi-l tai!
–Nu mai țipa așa! Și o lovește cu palma peste gură. Cu pieptenul de lemn abia reușește să domolească tumultul părului aproape roșu în lumina veselă a primăverii.
Oana plânge și lacrimile îi alergă printre pistruii de pe obraji…apoi îi cad în sân, printre pistruii de pe pieptul tânăr…Poate și inima, inima aceea care bate-bate cu atâta putere încât îi ridică ușor cămașa, este plină de pistrui…dar cine s-o știe…
Acum, are cozile împletite aruncate pe spate și o basma legată peste ele. Merge la fântână cu toți frații și surorile mai mici alegând pe urmele ei într-o zarvă nebună. Scoate apa cu ciubărul de lemn și se spală toți pe față și pe mâini, se stropesc, se lovesc, vorbesc toți deodată, țipă, scuipă…
Chiar dacă este cea mai mare dintre frați, Oana nu rămâne acasă să aibă grijă de ei și de gospodărie. Pentru că este ”zăludă” și nu știe nici de ea uneori, este trimisă cu vacile de care are atâta grijă. Primește într-o desagă mămăligă rece rămasă de-aseară,2-3 ouă fierte,3-4 fire ceapă și pleacă cu cele 2 vaci spre locurile cu iarbă dulce, altele decât cele folosite de vitele din sat. Nu se rătăcește niciodată, oriunde ar merge, pentru că toate vorbesc cu ea și-i îndreaptă pașii: florile, iarba, copacii, păsările, apele…
Încercând să-și sature copiii, să hrănească animalele de lângă casă (găini, porci, câini),mama Oanei este copleșită de gânduri: a tot așteptat ca fetei să-i vină mintea la cap, să intre în rândul lumii, dar degeaba. Timpul a trecut și a rămas la fel de pierdută…Ce o să se facă cu ea? Toată viața o va trimite cu vacile? Mâine-poimâine ar fi de măritat. Dar cine s-o ia? Cum să țină ea o casă? Să crească copii, când nici de ea nu știe să aibă grijă?! Oftează femeia din adâncul sufletului și lovește cu lingura de lemn unul dintre copiii care a ieșit din cămară cu degetele și buzele pline de magiun.
–-Nu te-ai săturat, nepricopsitule? Abia ați mâncat! Într-o zi o să-l înghițiți și pe Azorel!
Dar copilul fugise prea departe ca să o mai audă…
- 3.Tatăl:Ile
IleAnei (Vasile al Anei) fusese plecat din sat mulți ani: dus la cătănie. Acum se întorcea bolnav și obosit, să moară acasă, printre ai lui, nu printre străini, ca un câine, singur pe marginea drumului.
În casa părintească au rămas bătrânii lui împreună cu fratele cel mic, Aiu (Mihaiu),care avea grijă de gospodărie și de ei…
Oamenii din sat au ieșit la porți sau stau sprijiniți de garduri, privind cum bietul om—de nici 30 de ani–-își târăște picioarele prin praful uliței și-i privește fără să îi vadă. Dă binețe, dar nu mai știe cui…Ajuns la părinții lui, aceștia îl îmbrățișează și-l țin să nu cadă. Îl culcă pe prispă, pe salteaua de paie și-i aduc să bea apă…Arde tot de febră…
În zilele următoare vin sătenii să-l vadă, să-i aducă câte ceva (unul miere, altul cireșe sau flori de leac),să-i spună un cuvânt bun, să rostească o rugăciune împreună, să-i strângă mâna, să-i răcorească fruntea asudată, să-i reamintească vremurile vesele ale copilăriei petrecute împreună…Și Ile simte cum o liniște binecuvântată îi coboară în suflet. Începe să-i recunoască, începe să-și amintească că a fost flăcău printre ei…Și să uite că a ucis, a lovit, a fost rănit, a suferit…suferă…încă suferă…
Și, într-o zi–să fi fost spre toamnă de-acum–când febra se întorsese iar tiranică să-l chinuie, a zărit-o peste gard privindu-l ca din altă lume. A crezut că visează, dar a auzit-o pe mama sa:
–-Ce faci, fată, acolo? Ce te zgâiești?
–-Iaca-așa, și eu….M-a trimis mămuca….
Și uită de ce a trimis-o și fuge.
–-Sărăcuța, ce zăludă! exclamă mama lui.
–-Cine-i?
–-Oana, zăluda satului. N-o știi tu, este abia o copilă…
Oana uitase de ce o trimisese mama pentru că, privindu-l pe Ile, a simțit o durere în inimă. I se făcuse atât de milă de el încât nu a mai putut respira…A fugit la Cireșul Bătrân să-i ceară sfatul, dar el nu i-a răspuns…Și fără să se teamă că înserarea se apropia cu pași furișați printre frunzele pomilor, a pornit spre Poiana cu iarbă dulce. Abia ajunsă acolo, inima ei –inima ei care bate atât de tare-parcă dorea să-i iasă din piept, să-și ia zborul spre cer. Și a căzut în genunchi, și-a pus mâinile pe piept și a rugat-o:
–Inimă, inimioara mea, te rog, te rog nu pleca…mai stai cu mine…te rog, nu zbura, nu pleca, nu voi mai supăra pe nimeni, promit….
Și inima s-a liniștit, dar tot o doare și Oana plânge…s-a întins pe iarbă și plânge de durere, de mila lui Ile…
A ațipit? Poate este doar îngândurată, cine să știe? Copila s-a ridicat și s-a sprijinit cu spatele de un copac. Și din frunzișul lui se aud dintr-o dată păsări, multe păsări. Ele îi șoptesc numele:
–Oană-Ioană-Onuță-fătuță, nu plânge, inimioara-ți lecuim…Și ele au coborât să o mângâie cu aripile lor vrăjite. În poală i-au lăsat să-i cadă flori și frunze de leac…pentru bietul om, Ile, înțelege ea și se bucură, și râde, și plânge, și în genunchi le mulțumește….
Se ridică și adună cu grijă florile de leac, apoi, condusă de păsări, pornește spre sat prin întunericul pădurii.
Când au văzut că lipsește, părinții nu au căutat-o fiind siguri că s-a ascuns pe undeva, că a uitat de ea, cum de atâtea ori se întâmplase. Și peste noapte nici nu avea să fie atât de frig încât să se teamă că va îngheța…
Ce i-au spus păsările în cântecele lor? Ce au învățat-o? Doar ea știe. Ajunsă acasă, intră în bucătărie și ațâță focul pe tăciunii rămași. Pune la fiert frunzele și florile…abia se aude cum respiră în liniștea deplină a nopții…Ațipește sprijinită de perete…
Dimineața se trezește înaintea tuturor, își spală fața cu apă rece, își netezește părul -strâns sub basmaua roșie și ea ca și el- pune într-un ulcior fiertura și pleacă pe ulița pustie spre casa în care Ile atât ar vrea să trăiască dar boala nu-l mai lasă…
Nici un câine nu latră când trece Oana. Nici când intră în curte ,apoi în odaia bolnavului. Este doar liniște și răcoare: i-au înghețat picioarele goale, dar nu se gândește la ele, aude doar cântecul păsărilor, sfaturile lor:” dă-i să bea și apoi spală-l și lasă soarele și vântul să intre în casă și cântă-i din inima ta cea bună…”
Ile nu doarme, o vede intrând ușurel, parcă nici nu atinge pământul.
–Tu, fată…
–Eu mi-s Oana….
Zâmbește și-i dă să bea. Este amar și dulce, cald și rece, ușor și greu, dar bea, este peste puterile lui să se împotrivescă…și nici nu vrea, mâinile ei îi sprijină capul și-s moi și reci și calde și vrăjite și-i cântă…Apoi ridică pătura de pe el și cămașa asudată și-și dezleagă basmaua: râul roșu al părului i-alunecă pe umeri…Udă basmaua și începe să-i spele cu grijă trupul rănit și obosit și bolnav. La început simte furnicături apoi, dintr-o dată, adoarme.
Oana a terminat. Îl acoperă doar cu șorțul ei, deschide ușa și pleacă cu pătura și cămașa lui. Ajunge acasă nesupărată de nimeni. Pune în sobă și arde lucrurile lui Ile…Și vraja care a ținut tot satul adormit cât Oana l-a îngrijit, a dispărut: totul revine la viață, la treburile obișnuite.
Mama lui Ile îl găsește gol sub pânza subțire a șorțului, în aerul rece al dimineții, dormind liniștit, fără febră…Spre amiază, când se trezește, Ile se ridică singur din pat, își pune cămașa curată adusă de mamă și-i sărută mâna:
–Măicuța mea…
–Ce a fost aici, fiule?
–Poate am visat, nu mai știu bine, dar ea, fătuța aia, zăluda, cum o cheamă, mi-a adus să beau un leac fermecat…
–Oana. Oana este ea…ce spui? De-aia o trimisese mamă-sa?
–Poate…leacul a fost atât de bun….
Și așa, dis-de-dimineață, timp de o săptămână, Oana a venit și i-a dat să bea leacul păsărilor. În zadar au pândit-o părinții lui Ile: în fiecare noapte adormeau ca duși de pe cea lume…Iar mama Oanei -întrebată- nu a știut ce să spună; ea o trimisese cu zile în urmă cu o străchinuță cu miere de albine…
Ile s-a înzdrăvenit: merge, mănâncă, a înviat…Și într-o zi s-a dus să vorbească cu Oana.
–Sărut-mâna, mătușă! Este acasă Oana? Să-i mulțumesc aș vrea!
–Să fii sănătos, Ile! Dar ce să spun, eu nu pricep…ce a putut face ea, Oana? E doar o copilă zăludă…
–Cu leacul ei m-a adus la viață iar.
–De unde să știe ea să facă leacuri?
–De ce nu o întrebăm?
–Am întrebat-o eu, Ile, și mi-a spus că de la păsări știe, ele i-au dat florile…
Ile rămâne pe gânduri căutând-o din priviri pe Oana. Și, iat-o: aleargă în jurul fântânii cu frații ei mai mici. Basmaua i-a căzut și părul ei roșu s-a desfăcut din cozi. Ca și cum i-ar fi simțit privirile, Oana se oprește din joacă. Aude apoi chemarea mamei:
–Oană! Oană! Ia vino încoace!
Primul ei gând este să fugă în livadă ,să se ascundă. Dar apoi se bucură dintr-o dată dându-și seama că Ile este sănătos dacă a putut veni până la ei. Și nu mai fuge, vine pe prispă unde stau cei doi și se așază în spatele mamei, cu privirile în jos.
–Of, fată, unde ți-e basmaua?
–Pe-aici…își netezește părul cu palmele și zâmbește.
–Ile ar vrea să știe de unde ai luat tu leacul pentru el, începe vorba mama.
–Eu l-am fiert, aici, pe sobă…din ierburile pe care mi le-au dat păsările din Poienița cu iarbă dulce…
–Păsările? De unde au știut ele?
Oana se teme că Ile va râde de ea așa cum râd toți când le spune poveștile ei năzdrăvane și-l privește speriată. Ile simte iar privirea aceea din altă lume și o întreabă:
–De pe ce lume ești tu, Oană? De unde vii și te-ai rătăcit pe-aici?
–De pe astă lume verde și galbenă și albastră…și caldă și rece….și bună și rea…
Ile o ascultă vrăjit, amintindu-și cum mâinile acelea subțiri l-au spălat și l-au mângâiat, și simte cum îi crește în suflet o dragoste duioasă pentru făptura care vorbește cu păsările…
–Ce știi tu, maică, sărăcuța de tine! Vino lângă mine, să te pieptăn!
- 4.Părinții:Oana și Ile
Adunându-și forțele, Ile s-a alăturat sătenilor în muncile lor, ajutând pe fiecare pe măsura puterilor sale dar și cu sfaturi pentru că umblase prin lume și văzuse multe și învățase de la fiecare. Și casa părintească a întărit-o, zidindu-și pentru sine o cameră mare, cu ferestre largi prin care să intre soarele, cu prispă cu stâlpi sculptați. Se întorsese la viață și simțea cum puterile cresc în el ajutându-l să-și găsească locul.
Și-n trecerea zilelor și a lunilor, ba chiar a anilor, zărea -câteodată aproape, alte ori departe- trupul subțirel al Oanei. Mergea și el la horă cu fetele din sat, vorbea cu ele, glumea, râdea, juca, cânta, dar în suflet o avea doar pe ea. Și când a simțit că nu-i mai poate duce dorul, le-a spus părinților săi că dorește s-o pețească.
–Cum asta, fiule?! Dar sunt atâtea fete voinice, frumoase în satul nostru! Ce să faci cu o copilă zăludă?
–Mamă și tată, vreți să mergeți să o cereți pentru mine? Și dacă nu, mă duc singur!
S-au închinat bătrânii și în Duminica următoare s-au dus să ceară fata.
Trecuseră 2 ani prin pletele Oanei, dar nimic nu se schimbase în ea. Poate se mai înălțase și pieptul slab se rotunjise puțin sub cămașă. În rest tot așa: cu văcuțele, cu veverițele, cu florile, cu Cireșul, cu păsările…
Părinții ei tare s-au mirat de gândul lui Ile și s-au sfătuit cu bătrânii lui. Ce puteau să facă? Dacă nu o dădeau acum, avea să rămână cu ei toată viața și când ei se vor duce la cele veșnice, cine să aibă grijă de ea?
–Bunilor, Oana-i doar o copilă nevinovată…voi știți prea bine…dar știe oare și Ile?
–Noi i-am spus…dar el tot o vrea…
–Atunci să o întrebăm și pe ea…
…venise iarna și zăpada acoperise tot satul sub strălucirea sa. Oana scuturase pomii de nea și când intră în casă, era aproape înghețată. Mama îi scoase broboada și șoșonii, o scutura cât putu mai bine și o împinse în fața celor doi pețitori.
–Sărut-mâna, mătușă! Sărut-mâna, unchiule!
Este toată îmbujorată de gerul de-afară. Este proaspătă și frumoasă ca o zână din povești. Privind-o, părinții lui Ile înțeleg că nu vor avea în ea un sprijin la bătrânețe, că este o făptură rătăcită aici din altă lume…
–Să trăiești să ne-nflorești, Oană! Noi am venit trimiși de Ile, fiul nostru cel mare, să te cerem de soață pentru el…
–Cum așa?
Mama o mângâie pe mână și-i explică:
–Așa cum sunt eu cu tată-tău, așa să fii tu cu Ile…
–Eu să fiu tu și Ile, tătuca? Și o să fie ca nunțile din sat? Eu ca o mireasă? Eu?
Și din extaz la tristețe:
–…mă amăgiți! Mă amăgiți!
Se întoarce spre mamă și-și ascunde chipul la pieptul ei și plânge.
–Nu te amăgim! Dar vrei tu asta? Vrei să mergi la Ile?
Printre suspine:
–-Nu știu…aș vrea să fiu mireasă și bradul să fie împodobit doar pentru mine și toți muzicanții să cânte fără oprire…
–O, Doamne, copilă!
Într-o clipă de încordare Oana și-a amintit de nunțile din sat, de fetele mirese pe care le privise cu drag și și-a dorit să fie asemenea lor. Să fie și ea odată la fel ca ele, șă o privească toți cât este de frumoasă, să nu mai râdă nimeni de ea…să nu se mai ascundă! Ea, Oana, mireasa lui Ile!
În Duminica următoare a venit el să vorbească cu părinții Oanei. Mama ei i-a spus:
–Ile, noi ți-o dăm pe Oana dar nu uita că este o copilă nevinovată! De nimic nu știe! Și aici, în fața Icoanei Maicii Domnului, în zi sfântă de sărbătoare, te rugăm să ai milă de ea, să-i ierți că nu greșește cu voie, în momente de mânie și de cumpănă să nu o bați, că tare-i slăbuță…să-i dai mâncare pentru că ea nu cere, să o piepteni și să nu-i tai părul niciodată, să o îngrijești…Tu, un bărbat, poți face toate acestea?
….lacrimile curg pe obrajii mamei care n-ar vrea să-i plece fata din casă.
–Mamă și tată îmi sunteți de-acum, în fața voastră promit ca pe-o icoană s-o țin!
Toți oamenii satului s-au mirat de alegerea lui Ile. Dar el nu a spus nimănui nimic mai mult decât părinților lui și ai Oanei: ea este aleasa sufletului său. Apoi cu toții au recunoscut că Oana a fost cea mai frumoasă mireasă pe care au văzut-o.
Primind în dar una dintre văcuțe și lada ei de zestre, Oana a plecat spre casa lui Ile. I-a plăcut camera mare și a pus ștergare înflorite pe pereți, scoarțe noi pe dușumele și și-a făcut culcuș în patul mare și înalt. Apoi a adormit ca un prunc cu palma sub obraz. Ile a privit-o, a mângâiat-o pe păr, a sărutat-o pe frunte și a înțeles că nu-i poate tulbura neprihănirea. Așa că și-a întins pe jos pătura groasă de lâna și-a adormit liniștit păzindu-i visele copilărești.
A doua zi -și în multe altele care au urmat- Oana s-a mirat să-l găsească dormind pe dușumea, dar el i-a explicat că nu are altă cameră și trebuie să-i păzească visele….Ea a râs, a luat văcuța ei și celelalte 2 ale lui Ile și a plecat cu ele la păscut, în Poienița cu iarba dulce. Acum merge mândră pe ulița satului, salutând oamenii, nimeni nu mai râde de ea…
…uneori uita de Ile și se întorcea acasă la părinții ei, la surorile și frații ei, să se joace iar…Venea Ile și o lua pe înserat…
A zburat timpul în veri și ierni, în toamne și primăveri…Ile ar fi vrut să o strângă în brațe, să o sărute, să o dezmierde, dar tot ce făcea era să-i pieptene părul acela minunat, plin de foc, să o sărute pe frunte, să o mângâie pe cap.
Până într-o zi:
Ile terminase de săpat pământul din grădină, își scosese cămașa și asudat se spăla la fântână când portița s-a deschis și Oana intrat în fugă, despletită și plângând în hohote. I s-a aruncat în brațe și el pentru prima dată a strâns-o și i-a simțit trupușorul tremurând, i-a mirosit părul și a simțit o durere sfâșietoare în toată ființa lui.
–Ce-i, Oană? Ce-i, fată? Cine te-a necăjit?
Dar Oana doar plânge și-l strânge cu brațele și lacrimile ei curg pe gâtul lui. O duce ca pe un fulg pe brațe în casă, pe pat, dar ea nu se desprinde de el. O mângâie și apoi începe să o sărute, să o sărute, să o mângâie…Nu știe când palmele lui au ajuns sub cămașa ei, când ea s-a lipit și mai tare de el…
Oana nu a știut ce s-a întâmplat cu ea. De ce a venit durerea și apoi a plecat. Dar se obișnuise de-acum cu Ile și știa că nu trebuie să se teamă de el. I-a adormit în brațe. Și apoi, în toate nopțile, tot așa…
Oana venise plângând pentru că mai mulți băiețandrii din sat au râs de ea, întrebând-o tot felul de lucruri ciudate de care ea nu avea știință. De atâta vreme nu mai râsese nimeni de ea și acum, iată, au început iar…
I-a povestit totul lui Ile și el a înțeles că de fapt nu de ea au râs, ci de el. Și s-a întristat: de ce oare oamenii nu-și vedeau de treburile lor? Și, de fapt, de ce să-i mai pese de oameni când el dormea acum în pat, cu Oana lui în brațe?!
Oana nu știa de unde vin copiii…Nu știa nici de ce ea nu avea încă copii, nici nu se întrebase vreo clipă…Într-o dimineață, când s-a trezit, a simțit că totul este altfel, cu totul altfel, ca și cum s-ar fi trezit într-o altă lume. A ieșit speriată afară. În grădină, Ile punea araci pentru fasole. I-a văzut spaima din priviri și a crezut că a visat urât. S-a dus la ea și a luat-o în brațe:
–Ce-i cu tine, Oana-mea?
Ea l-a privit ca și cum l-ar fi văzut pentru prima oară, i-a mângâiat obrazul aspru și și-a reamintit cum îl văzuse întâia dată, bolnav…Parcă abia acum începea să înțeleagă ceea ce se întâmplase cu el, cu ea, cu ei, după atâția ani…oare de câți ani?
–Ile, de câți ani îți sunt soață?
–Curând vor fi trei…
Și glasul i s-a schimbat: nu mai seamănă cu a unei păsărele ciripitoare, e lin și moale…
–Ile, Ile, cum mai trece timpul…
Pentru prima oară s-a pieptănat singură și a cerut ,mâncare. Ceva se întâmplase și Ile a crezut că
s-a trezit din lungul ei vis…
Cumva așa era, dar Oana se trezise din visul ei de copilărie ca să înceapă altul: urma să aibă un copil. Și cineva trebuia să-i explice ce se petrece cu ea, cum crește și se naște acel copil…
Dar acum, la început, nici ea nici Ile nu știau ce se întâmplă.
Poate era obosit, poate fusese prea cald, poate Oana rătăcise mai mult ca de-obicei prin poiene, cine mai știe? Când ea a ajuns acasă pe înserat, a întrebat-o răstit:
–Unde-ai fost, Oană?
–Cu văcuțele, prin poiene…
Și-n ochi avea iar privirea aceea din altă lume. Ile a înțeles că nu este pe de-a-ntregul a lui, că nu este deloc a lui, a lumii lui și și-a dorit atunci să-l iubească. Să-l iubească și ea puțin, puțin de tot…A prins-o de umeri și-a strâns-o:
–Oană, tu mă iubești pe mine?
Mirată, cu ochii rotunzi, întreabă:
–Să te iubesc?
Ile nu va ști niciodată cum și de ce mâna dreaptă i s-a ridicat de pe umărul ei și a lovit-o peste față. Pentru prima și ultima oară: el a lovit-o pe Oana. Și ea a fugit. Ștergându-și lacrimile și sângele de pe față cu mâneca, aleargă pe potecile ascunse ale satului –pe care de atâta vreme nu le mai bătuse– spre casa părinților săi. Mama era în prag, chemându-și ceilalți copii la masă. A văzut-o intrând prin grădină și s-a grăbit spre ea. O ia în brațe. O mângâie. O alină. Și plânge cu ea rostind încetișor: ”mi-a bătut-o! Mi-a bătut-o și atât l-am rugat!”
O duce la fântână și o spală pe față. O șterge. O mângâie.
–Hai cu mama, hai…
Copiii mai mici vin după ele, cumințiți dintr-o dată.
Ile s-a trezit ca dintr-un vis rău când portița s-a închis în urma ei. Își trece palmele peste obraji, peste ochi și oftează: ”Of, Doamne, Dumnezeule!” Singur se întreabă: ”când un om îți dă viața înapoi, ce se cuvine să-i mai ceri?” Oana l-a întors la viață, i-a dat sens fiindu-i soție și el încă-i mai cere…îi cere să-l iubească…ea, o copilă din altă lume…Ce să știe ea?
Se ridică cu greu. Merge să se spele și apoi pornește să o caute. Ajuns la casa părinților ei, tatăl îl așteaptă în uliță.
–Las-o acum, este cu mamă-sa, o să vină ea acasă poate mâine, când o vrea…acum pleacă mai bine…
Omul nu l-a mustrat…
Oana nu mai plânge, dar este atât de tristă pentru că nu înțelege ce se întâmplă cu ea, cu el…nu înțelege cu ce a greșit…și de ce se simte atât de rău…În casa părintească, alături de frați și de părinți poate începe să uite…dar, nu.
Apoi, când o vede dimineața tristă, fără să poată mânca, apoi prea flămândă pentru firea sa, mama înțelege dintr-o dată ce se întâmplă cu ea și se sperie: cum să-i explice?
–Oană, tu știi că vei avea un copil?
–Eu, mămucă? De unde să am eu un copil?
–Uite, aici, înlăuntrul tău, crește unul.
Oana se sperie:
–Cum? Aici? În mine?
–Nu-ți fie teamă! Toți copiii vin din lăuntrul mamei lor…
–Un copil? De ce acum?
–Nu știu, acum ți l-a trimis Dumnezeu…Să-i spunem lui Ile!
–Nu! Nu! Nu vreau să-i spunem!
–Ba o să-i spunem! Locul tău și al copilului este lângă el!
–Mă tem! Mă tem!
–Liniștește-te, copila mea! Liniștește-te!
Oana nu a înțeles cum a crescut copilul în trupul ei subțire. Nașterea nu a înspăimântat-o și acum își ține în brațe primul fiu. Ile speră că Dumnezeu l-a iertat iar acest fiu minunat este un semn pe care i-l dă.
Oana își îngrijește copilul cum știe ea mai bine. Este veselă și se joacă cu el. Mai sunt clipe -destul de rare- când uită de el și plecă cu văcuțele la pășune. Dar laptele care-i udă cămașa îi amintește de copil și se întoarce acasă să-i dea să sugă…Copilul este sănătos și crește voinic.
Apoi Oana –fără să-și pună prea multe întrebări– poartă și a doua sarcină. Naște o fetiță. La fel de frumoasă și de voinică. Acum stă mai mult acasă. Oana s-a învățat cu treburile gospodăriei. Nu mai are timp să plece prin Poiene cu iarba dulce. Văcuța ei de zestre a fătat și ea de două ori…
Trec anii…copiii cresc, mai vin alți doi…Familia lor este mare și Ile a mai ridicat două camere.
- 5.Uțu Vacii
Părul roșu al Oanei era împrăștiat pe pernă. Ile o privea cum doarme. Se luminase de ziuă și-n aerul proaspăt al dimineții, ea era la fel de frumoasă ca în adolescență. Ile știe că ea nu se simte bine: poartă a cincea sarcină care a obosit-o deja și cu toate acestea este atât de frumoasă! Ar vrea să-i ia toate greutățile de pe umerii firavi și nu știe cum să facă…O sărută pe păr și o lasă să mai doarmă puțin…se duce la copii să nu dea năvală peste ea, să o trezească…
Copilul a venit pe lume mai devreme, mai mult mort decât viu, chiar în ziua de Sfântul Ion. L-au botezat imediat, crezând că nu va trăi.
Dar el a trăit.
Toți ceilalți dorm. Oana ține copilul la sân și-i cântă. Este fiul ei și totuși parcă nu-l simte în brațele sale…este abia puțin mai mult decât o umbră…
Zilele și lunile trec. Uțu rămâne slab, atât de slab încât nu-și poate mișca nici mâinile, nici picioarele. Este inert. Doar când Oana îl pune la sân pare să se trezească dintr-o letargie continuă. Așa, nici nu moare, dar nici nu trăiește cu adevărat…Oana nu înțelege ce se întâmplă cu el, nimeni nu-i poate explica! Și încet-încet se depărtează de el, obosită și mâhnită. Copilul nu plânge nici când ea îl uită câte o zi întreagă în leagăn…Doar laptele care-i udă cămașa îi amintește de el.
A venit vara și au sfătuit-o să-l țină la aer, la soare, în lumină. Uțu a ieșit din letargie și-și ține ochii deschiși larg, să cuprindă în ei toată lumina din jur…
Și într-o zi, izvorul laptelui i-a secat și Oana se întreabă cum va hrăni bietul copil…Ca și cum i-ar fi auzit întrebarea nerostită, VăcuțaDrăguța, cea primită zestre de la părinții ei, cea pe care o purtase prin Poieni cu iarba dulce, a venit lângă ea și o împunge cu botul.
–Tu, Drăguțo…tu știi…îi voi da lui laptele tău…Poate va fi mai bun decât al meu…și se va înzdrăveni, micul meu fiu…
Leagănul copilului este purtat peste tot, după părinții lui: în grădină, la câmp, la pădure, la semănat, la cules, la treierat, la râu, la fântână…și VacuțaDrăguța se ține după el și nu lasă pe nimeni să o mulgă, doar pa Oana când știe că va hrăni copilul…
Copilul a început să crească, să se înzdrăvenească după luni și luni de stat în soare și vânt, hrănit cu laptele ei ,dar tot nu se poate mișca.
Trec anii…doi, trei. Uțu nu vorbește, nu se mișcă, doar privește totul cu ochii lui larg deschiși. VăcuțaDrăguța este tot lângă el, îl păzește, îl hrănește…
În timpul iernii, când părinții au treabă afară, îl duc pe Uțu pe paie, în staul, lângă Văcuță…așa nu este niciodată singur…
Uțu aude tot: copiii și oamenii din jurul lui, dar și glasurile pământului, ale plantelor, ale păsărilor, ale vitelor….le aude și începe să le deosebească, să le înțeleagă, mai apoi să le învețe. Întins mereu pe spate, pe iarbă sau pe pământ, pe paie sau în zăpadă, vede cerul cu toate culorile lui minunate și când și când chipurile celor care se apropie de el: un copil, poate mama sau tata, un cățel, o oaie…și totdeauna, acolo, lângă el este VăcuțaDrăguța.
Au fost zile și luni în care Oana a uitat complet de el. Ile se îngrijea de el, să nu adoarmă pe câmp sau să se usuce de sete…Frații lui mai mari îl priveau cu milă și se întrebau de ce nu mai moare odată, tot nu trăia cu adevărat?!fără să-si dea seama că el îi aude…îi înțelege…
Ce poate înțelege un copil care nu poate vorbi, nu se poate mișca? Un copil căruia nu-i spune nimeni nimic? Un copil care îi aude pe cei din jur spunând despre el: ”bietul de el! Ce blestem!” Dar nici Oana și nici Ile nu făcuseră rău nimănui. Atunci, de unde blestemul? Și, ce este un blestem?
Uțu are aproape 6 ani și stă la umbra firavă a unui copăcel în ziua de vară toridă. Este liniște: toți și toate moțăie la umbră așteptând să treacă văpaia. VăcuțaDrăguța îl apără de muște cu coada-i lungă…Oana vine lângă el și-i mângâie obrajii așa cum nu a mai făcut-o de foarte mult timp. Se apleacă și-l sărută pe frunte.
Nimeni nu a știut cât de obosită a fost ea în fiecare zi de când s-a născut Uțu. Nimeni nu a știut cât de tare a bătut inima ei…cât a încercat să stea cuminte acasă cu copiii…să-și vadă de treburile ei, când nu își dorea decât să plece prin Poieni…acolo să încerce să se odihnească, să-și liniștească bătăile inimii…să o roage încă o dată să nu-și ia zborul spre cer. Doar Ile i-a văzut iar privirea-i pierdută, privirea ei din altă lume care îi ascunde lumina ochilor. Oana nu mai cântă, nu se mai joacă cu copiii…A obosit…
Și azi simte că nu mai poate. Și-a amintit de Uțu și a venit lângă el pentru un scurt rămas bun. Doar de la el și-a luat rămas bun. Ceilalți copii mai mari nu ar fi înțeles. Dar el a înțeles și lacrimile îi curg nestăvilite pe obraji…
Oana a pornit-o agale, pe cărările ascunse, știute doar de ea, spre Poienița ei cu iarbă dulce. Când a plecat, VăcuțaDrăguța a mugit: ar fi vrut să meargă cu ea, dar nici copilul nu se îndura să-l lase lase singur…
Oana ajunge pe răcoare în Poieniță. Se întinde pe iarbă, cu mâinile pe piept, acolo unde simte zbuciumul inimii.
–Inima mea, inimioara mea, zboară acum spre Cer, dacă vrei tu…poți pleca acum…Voi păsări bune să aveți grijă de ea…
Păsările au auzit-o și vin toate, grăbite, spre ea ,o mângâie cu aripile lor diafane…
Cu atât de mulți ani în urmă, ele, păsările, i-au dat leacuri pentru Ile și i-au liniștit inimioara care voia de atunci să plece spre cer, ca să poate avea grijă de el. De unde să fii știut Ile că —pentru a-și primi viața înapoi—păsările nu îi lăsaseră inima Oanei să-și ia zborul…Și acum, ele poate doresc să-i ducă inima departe…Cum să înțeleagă cineva dorințele păsărilor?
–Vă rog, suratelor, înaripatelor, să-mi duceți inima-inimioara mea la cer…Vi-l las în grijă pe Uțu…copilașul meu, îl găsiți lângă VăcuțaDrăguța…
A oftat și, privind cerul printre frunzișul copacilor, a rămas cu zâmbetul întipărit pe chipu-i minunat.
Nimeni nu a știut când și cum Uțu Vacii s-a mișcat prima dată. Atât că într-o zi l-au găsit stând sprijinit de peretele casei. VăcuțaDrăguța îl împinsese cu botul, îl ajutase și el reușise să se ridice puțin, să se sprijine cu spatele de zid. De atunci nu s-a mai întins niciodată pe spate, nici noaptea când dormea.
Când a început să vorbească, au înțeles că Uțu începea să devină un copil normal. Și Ile se necăjea că Oana nu mai trăia să se bucure de el!
Nimeni nu va ști vreodată cât s-a străduit Uțu pentru fiecare mișcare, pentru fiecare pas, pentru fiecare cuvânt…nimeni, niciodată…Pentru că el rămânea mereu singur, în urma lor, doar el și VăcuțaDrăguța, care l-a hrănit și l-a păzit…
Când a început să meargă, apoi să alerge, a simțit că nu se va mai opri niciodată. Nu dorea să se mai oprească…
Uțu a plecat din sat, a învățat și a alergat mereu, neobosit mereu, înainte…
Acum este matur și puternic, dar tot nu poate să meargă, el aleargă, și nu doarme întins pe spate, ci aproape șezând în patul lui special proiectat și făcut pentru el, în care este singur…
În fiecare dimineață are o secundă temerea că nu se va putea mișca…A trecut prin multe clipe grele în viața lui dar nu s-a oprit. Iată-l, are casa lui, meseria lui: proiectează clădiri, este arhitect.
În dimineața aceasta este încă sub apăsarea visului. A revenit –a câta oară? Controlează instalația specială care i-ar porni automat telefonul dacă el nu ar coborî din pat. Nu a putut trece peste teama că într-o dimineață nu se va mai putea mișca și va rămâne să moară de sete și de foame…chiar dacă are prieteni pe care i-ar alerta lipsa lui…
Oare ce vor să-i amintească visele acelea? De ce ar vrea să se întoarcă în satul natal? Nu mai știe nimic despre frații săi, despre tatăl său, nici dacă a murit, nici dacă mai trăiește…Tot timpul a dorit să fie cât mai departe de locul acela în care a suferit atât. Și acum, ce motiv ar avea să se întoarcă? Nici unul! Și atunci? Ce vor să-i spună visele?
Nu știe, nu înțelege și preocupat de gânduri a uitat să alerge, doar merge…merge căutând șirul gândurilor care nu-i dau pace.
Și dintr-o dată, un stol imens de păsări a izbucnit spre cer cu aripile lor bătând frenetic.
….păsările care îl aveau în grija lor de atâția ani i-au trimis gândul cel bun:
–Nu poți alerga toată viața, oprește-te, respiră, respiră adânc, liniștește-te, nu te mai teme, oprește-te și ia de mână pe cineva, nu poți fi singur toată viața, așază-te pe iarbă și ascultă iar glasurile pământului…nu te teme…nu te teme, te poți –în sfârșit!– opri…respiră, respiră….
Marți ,13 decembrie 2016