Duminică, 4 decembrie, 2016
Zburătorul
1.Stejarul
Se rătăcise pentru prima dată printre copacii deveniți prea deși, întunecați, copleșitori. Aceasta era pădurea copilăriei lui, prietena lui dintotdeauna. Și acum, îl înfricoșa. S-a oprit și a îmbrățișat trunchiul unui stejar. A închis ochii lipindu-și fruntea de scoarța aspră, șoptind:
-Bătrânul și înțeleptul meu prieten, mi-e teamă! Ce-i cu mine?
Copacul și-a înfiorat frunzișul și i-a șoptit:
-Ele, Zânele Nopții, te cheamă...
-O, nu! Nu pot merge la ele! Măicuța mi-a spus: Niciodată, niciodată să nu le cauți, niciodată să nu le privești, niciodată să nu le asculți, niciodată să nu le crezi, niciodată să nu le dorești, niciodată, fiul meu, niciodată... pe ele, pe Zânele Nopții, pe Iele... Măicuța m-așteaptă și eu am rătăcit drumul, ajută-mă, bunule, bătrânule!
-Se apropie noaptea senină, cu lună plină – murmurară frunzele verzi – și ele își vor începe dansul și bucuria... Nu mai este timp... Urcă-te pe crengile mele si ascunde-te printre frunze, închide-ți ochii și du-ți gândurile cât mai departe... Bietul meu fecioraș... O mare primejdie se apropie... Grăbește-te!
Suspinând ”măicuță, măicuță, măicuță”, cu lacrimi pe obraji, însângerându-și mâinile feciorașul se cățără pe trunchiul stejarului. Ajuns pe primele crengi groase, se ascunde cât poate de bine, închide ochii strâns – să nu le vadă! – și-astupă urechile - să nu le-audă! Și își cheamă în gând măicuța-drăguța; blânda și buna măicuță vine și-l mângâie cântându-și: ”Niciodată... niciodată... pe ele, Zânele Nopții, Ielele...„
Și pentru că este vară, părul lung-prelung al măicuței este galben ca spicul de grâu și cade greu de sub maramă, se unduiește după sunetele cântecului... În primăvară, părul măicuței este verde, verde ca iarba cu mirosul ei de viață... și iarna este alb ca neaua ce acoperă zarea... iar toamna... toamna este de chihlimbar... iar el zâmbește privindu-i chipul și atingându-i părul fermecat.
Dintr-o dată se-aud cântece și râsete iar frunzele stejarului se clatină înfiorate dar feciorul nu se mișcă, șoptind ” măicuță, măicuță, cântă-mi mai tare...”
De-ar vedea! În lumina Lunii, viu ele, Zânele Nopții, Ielele, zburând, dansând, cântând, cu pletele-n vânt, cu rochiile subțiri plutind... Atâta bucurie se împrăștie în aerul cald al nopții de vară! Aerul acela albastru devenind verde în risipirea aceea de trupuri de lumină, de cântece, râsete, dans...
Aerul verde al fericirii și libertății lor, minunatele Zâne ale Nopții…
Ele, Ielele, îl caută, l-au chemat și știu că nimeni nu poate rezista glasurilor lor... Vor să-l vadă,
să-l ispitească... chiar dacă este abia ceva mai mult decât un copil... abia a împlinit zece ani... El, Codruț Brăduț, nu știe că altfel fiind decât toți semenii lui, trăiește între lumi, clătinând de veci statornicitele legi și datini... Ele, Zânele Nopții, mereu vesele și fără griji vor să-l vadă înainte ca Cei Mari să-i hotărască soarta...
Curioase, nerăbdătoare, cântă, dansează, aleargă, scutură frunzișul bătrânului stejar... Totul
este însă în zadar pentru că feciorașul nu-și ridică capul, apărându-l de vrăji dragostea mamei și crengile noduroase...
Și timpul se scurge repede, Luna se ascunde după nori, vântul alungă nebunaticele făpturi ale nopții iar înainte de răsăritul soarelui este liniște și pace.
Codruț Brăduț a adormit...
Prin iarba verde și lumina clară a soarelui de dimineață, feciorașul își găsește lesne drumul spre casă. Aleargă, aleargă, aleargă cu inima bătându-i nebunește în piept spre brațele întinse ale măicuței care a crezut o noapte întreaga că l-a pierdut, că i l-au luat, l-au aflat și i l-au luat! Dar uite-l, vine acasă... mai poate încă să-l ocrotească, din dragostea-i de mamă să-i facă scut...
Măicuța-i naivă, ca o copilă, cu pletele-i blonde vara, verzi primăvara și albe iarna... Îl strânge în brațe, se bucură, îl sărută. Și el o întreabă:
-De ce, măicuța mea dragă? De ce am ajuns la ele, Zânele Nopții, Iele? Eu nu le-am căutat... De ce m-au chemat? Mi-a fost teamă... De ce, măicuță dragă?
O privește cu ochii lui atât de albaștri, ca și ai săi, complet albaștri, doar de la ea i-a moștenit.
Măicuța plânge încetișor și înțelege că spunându-i adevărul se desparte de el pentru că trebuie să-i găsească un loc printre oameni, altul decât cel avut până acum: feciorașul din coliba de paie din marginea satului, frumos, vesel și voinic, harnic și de toți iubit...
Acea colibă, de sub Nucul cel de-un Veac, umbrită vara și apărată iarna de crengile-i puternice, este un palat pentru măicuță și fiul ei. Sătenii vin mereu să primească lână toarsă și vopsită, caiere de cânepă, nuci și fructe din pădure, flori și faguri plini de miere, vorbe bune și cântate, ajutor în gospodărie de la Codruț Brăduț, aducându-le și ei ce au: făină de mălai, cartofi și păsări grase...
Iar acum, șezând pe prispă, ținându-l de mână, trebuie să-i spună că locul lui nu este acolo, că este în primejdie, pentru că ea, măicuța lui, a nesocotit legile și datinile...
-Prea repede trece timpul când crește un copil... copilul meu iubit, îți voi spune acum povestea noastră și te rog din suflet să mă ierți!
alunecat marama de pe cap și pletele-i galbene s-au revărsat strălucitoare pe fața-i albă și atât de frumoasă, pe umerii acoperiți de florile altiței... Și este atât de frumoasă! Este o zână!
-Măicuță dragă, nu plânge!
-Ascultă...
2.Bunica
-Bunica ta cea bună, măicuța mea, a fost fiica cea mică a unor împărați…
- Bunica mea?
- Chiar ea... dar a venit pe lume când ei erau aproape bătrâni și nimeni nu se gândea că împărăteasa va mai da viață unui prunc. Copiii lor erau de-acum mari, cu treburile lor, astfel încât împărăteasa a dat-o unei doici, să o crească. Nu s-a gândit prea mult, nu a căutat prea mult... iar doica era vrăjitoare.
-Ce vrăjitoare? Ca Baba Rada? Așa bătrână și urâtă? Cum să dea o copilă așa?
Doica aceasta era tânără și frumoasă, așa povestește bunica ta... și a crescut-o cu multă dragoste și a învățat-o toate câte le știe despre ierburile de leac, dar i-a deschis și ușa spre lumea duhurilor, a Ielelor, a zburătorilor, a...
-Știu atâtea povești cu zburătorii, măicuță!
-Tu știi povești, dar ea atât și-a dorit și a chemat încât un zburător chiar a venit la ea. Și nu pe întuneric, cum spun poveștile, ci la lumina făcliilor, să-l vadă în toată frumusețea lui, puternic, cu aripile-i pe spate, strălucind atât de albe...
-Ți-a povestit, ea, bunica?
-Mi-a povestit... zise măicuța oftând din tot sufletul... ea știe că dacă nu ar fi venit Zburătorul nimic din toate astea nu s-ar mai fi întâmplat! Și îi vorbește cu glasul lui cântat:” De ce m-ai tot chemat? Oare nu știi că noi alegem muritoarele pe care le iubim?„, iar ea cuprinsă de extaz i-a spus: ”Te-am chemat să te iubesc eu, te-am ales eu acum” , ” Ai schimbat Legea...”„Atunci, de ce ai venit?” ”...pentru dragostea ta...”.
Din ochii ei, din toată ființa ei, curgea spre el un val de dragoste caldă care l-a îmbrăcat în lumină...
-Aceasta este o poveste minunată, măicuța mea!
-Ce știi tu, copile?! Și împreună și-au făcut o colibă în mijlocul pădurii... Acolo unde locuiește acum bunica ta. Dar Zburătorul nu a rămas prea mult pentru că altele erau legile vie/ii lui iar dragostea ei nu le putea șterge pe toate... Mai apoi m-a născut pe mine... iar dragostea ei extraordinară mi-a dat-o mie. Doica nu îi spusese însă că fiicele Zburătorilor sunt luate de Zânele Nopții și duse departe, în palatele lor...
-Tu? Tu ești o Zână a Nopții?
-Am fost...
-Ai fost? Și acum? Copilandrul nu înțelege...
-Eram o copilă veselă și locuiam cu mama în coliba din pădure. Oamenii veneau la noi pentru leacuri sau pentru sfaturi, pentru adăpost... noi mergeam prin sate pentru pâine. Doar că, într-o zi, m-am rătăcit prin pădure...
-Ca și mine!
... așa, dar eu nu am știut să fug de ele, să m-ascund de Iele... și uite așa m-au luat și m-au dus în palatele lor...
-Este frumos acolo?
-Cât de frumos poate fi dacă am uitat de măicuța mea, de pădurea mea, de tot... Și m-au învățat și am cântat și am jucat... am zburat...
-Ai zburat? Cum ai zburat?
... ca un gând printre frunzele copacilor, ca un vânt lin peste apele lacului...
Lacrimi curg pe obrajii ei amintindu-și de zilele petrecute alături de surorile ei, Zânele Nopții...
-Atunci de ce eu trebuie să fug de ele, măicuță?
-Vei afla… vei afla. Când m-a pierdut, măicuța mea a înțeles că o taină a fost ascunsă de ea și a pornit în căutarea doicii sale. A găsit-o cu greu, după un drum atât de lung! Doar dragostea ei pentru mine a împins-o mereu înainte. Văzându-i durerea din priviri, picioarele-i rănite de drumul atât de lung și zdrențele care abia îi acopereau trupul, doica a luat-o de mână, a mângâiat-o, i-a dat să bea apă și i-a spus adevărul: Zburătorii își aleg câte o fată frumoasă pe care o iubesc doar o noapte pentru a naște o copilă care va fi luată apoi de Zânele Nopții, de Iele. De aceea ele sunt ființele cele mai deosebite, pentru că se împletesc din firi omenești și firi ale duhurilor nopții, Zburătorii. Și a întrebat-o pe doică dacă într-adevăr eu mai port în mine firea dată de ea, cea omenească, plină de dragoste... Asta pentru că daca e așa, ea va merge până la capătul Lumii să mă caute și să mă roage să mă întorc la ea... că tare-i singură și îi e greu...
Doica a înțeles atunci ca nu o poate opri din drum, dar i-a spus că niciodată o Zână a Nopții nu s- a întors printre muritori...
-Să ne oprim acum, copilul meu drag, soarele este sus pe cer, iar ție ți-o fi foame și sete...
-Sete, da, măicuță, dar foame, nu. Atât de minunată este povestea ta! De ce oare te întristează atât de tare?
-Ai să înțelegi... să bem acum niște apă, să ne odihnim...
Și-a strâns măicuța părul legând-și marama, și-a șters mai apoi lacrimile privindu-și cu drag feciorașul...
-Știi tu, copile, că o Zână a Nopții nu poate fi iubită de un Zburător? Așa este legea...
-Cine scrie legile astea?
-Cei Mari! Nu vezi tu că nicio frunză nu cade fără știrea lor? Totul este rânduit cu
înțelepciune, toate merg după un rost nebănuit de noi... iar când stricăm datina trebuie să plătim… iar buna ta a plecat să mă caute. Și câți ani au trecut? Cine să mai știe? A ajuns în poiana de lângă Lacul de Cristal în care eu și suratele mele veneam să ne jucăm în nopțile de vară cu lună plină. Și atât de puternică a fost dragostea ei pentru mine încât nu și-a pierdut sufletul sau mințile când – râzând și cântând – am prins cu toate să o învârtim, să o răsucim, să o purtăm de colo-colo... A căzut dar mai apoi s-a ridicat, s-a rănit dar a continuat, și-a șters lacrimile de durere și a început să cânte mai tare decât noi, să mă cheme...
Abia atunci am recunoscut-o. De undeva, de foarte departe, inima mea, parte din inima ei, și-a amintit de ea, i-a simțit căldura și puterea acelei iubiri extraordinare, dragoste cu care chemase un Zburător! Dintr-o dată am simțit o durere, o sfâșiere, am crezut că mor cu inima smulsă... Zânele Nopții doar așa pot muri, dacă le este scoasă inima din piept... Priveam la suratele mele, cât de mult le iubeam! Cât de frumoase erau! Cât de fericită fusesem alături de ele! Dar auzeam glasul tânguitor al măicuței, îi simțeam dragostea pentru mine...
Simțeam iubirea... era ceva atât de nou și totuși atât de vechi, din copilăria petrecută alături de ea... Cum m-a recunoscut din toate celelalte? Poate mi-a simțit durerea, nu știu sigur nici azi, dar într-o clipă m-a prins de mână și nu mi-a mai dat drumul. Mâinile noastre parcă s-au lipit pentru totdeauna.
Si uite așa m-a luat cu ea, înapoi spre căsuța din pădure... Mergea și cânta. Era atât de fericită încât nu a văzut cât de mult mă schimbase viața petrecută printre Zânele Nopții. Nu-i vorbeam, nu știam ce aș putea să-i spun și apoi durerea din suflet nu-mi trecuse... atât de mult doream să mă întorc la suratele mele! Dar inima mea bătea odată cu a ei, dragostea sa mă pătrundea cântărind mai mult pentru firea mea omenească.
Partea vrăjită venită de la tatăl meu, Zburătorul, mă îndemna să mă întorc din drum, să zbor, să zbor... Ochii mei obișnuiți doar cu luminile nopții, clipeau speriați în soarele zilelor lungi de vară. Oh, cât de lung a fost drumul acela! Și doar când am trecut pragul căsuței din pădure – aflat parcă la celălalt capăt al lumii- mâinile noastre s-au dezlipit iar eu am căzut fără putere.
Nu știu cât am zăcut, nu mai știu nimic, nici ce a făcut ea să-mi recapăt puterile, doar că, într-o dimineață, am deschis ochii și m-am putut ridica. Atunci ea, măicuța mea, mi-a spus: “Doar
ochii aceștia complet albaștri ți-au mai rămas de la ele... Zânele Nopții, în rest ești toată, din nou, copila mea!”
Și uite-așa a încălcat Legea pentru a doua oară, măicuța mea și buna ta! Și nu știu să îți spun cum firea mea omenească a fost mai puternică decât cea dată de tatăl meu, pentru că am
rămas cu ea, în căsuța din pădure, departe de suratele mele, Zânele Nopții...
Zilele treceau ușor lângă măicuța mea, dar nopțile le auzeam chemările, râsetele și dorința de a mă întoarce la ele era atât de arzătoare! Și totuși nu mă puteam ridica din pat, să plec spre ele, să ies în noapte. O mare greutate mă apăsa pe piept, atât de mare încât abia mai respiram...Și-am înțeles cât de puternică era dorința, măicuței să fiu cu ea, am înțeles că dragostea ei pentru mine este mai puternică decât chemările Zânelor Nopții, decât partea vrăjită din mine.
Și odată cu această înțelegere a venit și liniștea mea: cât ea va trăi, nu mă voi putea întoarce la suratele mele. Și pentru un timp ne-am dus în liniștite viața simplă din mijlocul pădurii...
3.Zburătorul
-Când m-a zărit Zburătorul pe mine? Cum s-a gândit el că sunt doar o fată frumoasă pe care o va iubi doar o noapte? Și de unde să fi știut că o Zână a Nopții trăiește într-o colibă din mijlocul pădurii? Când a venit prima dată la mine, dormeam atât de adânc încât am crezut că visez, că vântul se joacă prin părul meu, pe obrajii mei...era o amiază caldă de primăvară, măicuța era dusă după flori de leac, eu curățisem căsuța și obosită, adormisem în leagănul din prispă...Cum de a venit el ziua? Doar este un duh al nopții...Nu știu nici azi....Când m-am trezit l-am văzut o clipă, luându-și zborul... Am crezut că este doar un vis...O, ce vis minunat!
Atât de minunat că nu am putut să renunț la el, chiar dacă știam că o Zână a Nopții nu poate fi iubită de un Zburător...Iar el, Zburătorul meu, atât de frumos, atât de bun, atât de puternic încât putea veni la mine și ziua și noaptea, mă iubea, mă iubea, mă iubea...
Când i-am spus măicuței, era o zi rece de toamnă și tu, fiul meu prea iubit, începuseși să crești în mine...Ea nu s-a speriat și nici nu s-a întristat, mi-a spus așa: “știi că el va pleca, un Zburător vine pentru o clipă și plecă pentru totdeauna...și vei rămâne singură.” I-am spus atunci: “Niciodată nu voi mai fii singură! Îl simți ce puternic lovește? Voi avea un fiu! ”.
Și buna ta a știut de la început: ”Dacă nu te înșeli și va fi într-adevăr un fiu și nu o fiică după datină, el va fii între Lumi și ți-l vor lua!”.
-Un Zburător? Tatăl meu este un Zburător...
Atât de adânc s-a tulburat feciorașul că abia târziu a putut rosti aceste vorbe pline de mirare...
Măicuța a ostenit. Codruț Brăduț o îmbrățișează. Ea plânge încetișor cu capul plecat pe pieptul lui. Pieptul unui copil încă, în care bate însă o inimă de Zburător. Și dintr-o dată simte o durere ascuțită în spate.
-Măicuță, ce doare?
Și ea îi ridică alba cămașă cusută cu râuri de flori roșii și albastre. În lumina blândă a apusului-atât de mult durase povestea ei!-vede cum pe spatele tânăr încep să apară aripile albe...Și înțelege măicuța că în curând-prea curând!-va trebui să-l lase să plece pentru că sătenii se vor întreba cine este cu adevărat acest fecioraș?!
-Să-l chemăm pe Zburător, pe tatăl tău, copile, aripile au început să-ți crească!
-Aripile? Dar oamenii nu au aripi! Nici tu nu ai aripi!
-Eu nu am aripi...dar tatăl tău are...iar tu nu ești om pe de-a-ntregul...
-Eu nu sunt Zburător! Eu nu sunt duh! Eu sunt om!
-Copile, copile, ești un om cu aripi...de-acum...Să-l chemăm pe tatăl tău!
-De ce să-l chemăm acum? O să vină?
-Inima îmi spune că va veni...atunci, demult, când i-am spus că am fost o Zână a Nopții și că voi naște un fiu și nu o fiică-așa cum este datina-s-a înfiorat, m-a strâns tare în brațe și mi-a spus: “noi am schimbat Legea.”
Va trebui să te apăr pe tine și pe fiul nostru. Dar nu trebuie să te temi, eu sunt puternic! ”M-a luat apoi din căsuța măicuței și m-a adus aici, m-a ascuns în căsuța aceasta simplă, printre oameni... Cât ai fost mititel, venea mereu să ne vadă, nu aplecat pentru totdeauna, după vechiul obicei... Venea doar noaptea, să nu îl vadă oamenii...
-Eu de ce nu-mi amintesc?
-Pentru că dormeai mereu... tu trebuia să fii om, copil printre copiii din sat... ascuns printre ei... Dar nu a mai venit de când i-am spus că iar aud glasul Ielelor în nopțile cu Lună plină... Nu știu cum ne-au găsit... după atâta amar de vreme am crezut că ne-au uitat... Dar ele ne-au tot căutat, vor să te vadă, să te ia...
-Dar eu nu sunt fată!
-Nu te vor pentru ele, vor să te ducă la Cei Mari...
-De ce? De ce? Eu nu vreau! Eu nu merg!
-La noapte să chemăm Zburătorul, el ne va învăța ce să facem.
-Bine, măicuță, să-l chemăm! Dar să nu mă dai! Te rog, măicuță, să nu mă dai!
Plângând amândoi, așteaptă noaptea. Copleșit de cele aflate, CodruțBrăduț își caută în sine partea vrăjită, inima de Zburător. Dar tot ce-i vine în minte sunt jocurile cu copiii din sat, chipul preafrumos al măicuței, verdele pădurii, muzica de la horele din sat...Toate se amestecă într-un vârtej de bucurie. Și așa adoarme.
Îl trezesc glasurile. Deschide ochii și-l vede: atât de înalt pentru coliba lor! Și atât de frumos! I-ascultă, temându-se să rostească o vorbă...
-...l-au aflat și l-au chemat! Vor să-mi fure odorul!
-Adevărat, Cei Mari îl chemă, îl vor la judecată...
-Pe el? Ce vină are el? Să merg eu, eu am stricat datina, să-l lase pe el!
-Nu te duce, măicuță! Cui mă lași?
Zburătorul și-a întors spre fecioraș privirea întunecată, plină de nopți cu Lună și Stele. Parcă se cufundă într-o apă adâncă.
-Fiul meu!
-Să nu o lași pe măicuța să plece! Să nu o lași! Eu nu o las!
Este doar o noapte caldă de vară, dar în coliba de sub Nucul cel de-un Veac, de la marginea satului, la lumina blândă a lumânărilor parfumate, bat zbuciumate trei inimi. Gândurile Zburătorului plutesc în jurul lui țesându-i o mantie strălucitoare. Este hotărât să apere cele două ființe plăpânde de lângă el, să strice Legea încă o dată, să-i țină departe Cei Mari, să se revolte. Acest gând al revoltei este atât de nou pentru el! Ei, Duhurile Nopții, Zburătorii, au fost totdeauna atât de blânzi, de diafani, de mângâietori...poate de aceea dragostea lor zămislea doar fiice...
Dar el, el zămislise un fiu, era puternic și hotărât să-și înfrunte stăpânii. Dar, mai întâi să-i pună la adăpost pe ei: iubita lui preafrumoasă și fiul său. Unde să-i ducă? Cu cine să se sfătuiască? Îi cuprinde în brațe pe amândoi și îi acoperă cu aripile-i albe.
-Nu vă temeți!
Ar putea zbura cu ei până la capătul Lumii, dar știe că și acolo ar fi găsiți într-o zi...Deci trebuie să-i ducă și mai departe, dincolo de Timp...da...Dar acolo nu îi va mai găsi nici el...Ar avea astfel de trăit o eternitate fără să-i mai vadă, fără să-i mai simtă...Sau poate Cei Mari îl vor pedepsi și atunci ar dispărea: îi vor scoate inima din piept și o vor arunca păsărilor de pradă. Dar el nu vrea nici să-i piardă, nici să se piardă pe sine. Dar cum să se împotrivească? Acum nu știe...ar vrea ca timpul să rămână în loc, să nu se mai desfacă niciodată din acea îmbrățișare.
Iubita lui îl sărută și îi șoptește:
-Au început să-i crească aripile lui CodruțBrăduț!
-Fiul meu!
Acea clipă unică, plină de grație divină, de dragoste adâncă, îl ajută să se hotărască: îi va duce dincolo de Timp și-și va înfrunta stăpânii.
-Știți voi Stejarul cel Bătrân din mijlocul pădurii?
-Da! Între crengile lui m-am ascuns de Zânele Nopții...
-Acolo vom merge acum. Va trebui să porniți la drum și să nu vă temeți de nimic...
-Unde vom merge?
-Foarte departe...dincolo de Timp!
-Ce este acolo?
-O altă lume...
-Cu oameni ca noi?
-Fiule, tu nu ești om ca toți oamenii, tu ești aproape Zburător...
-Nu! Măicuță, tu știi, eu sunt om, spune-i și lui!
-Vor fii oameni acolo, chiar dacă puțin altfel, să nu vă temeți!
-Tu nu vii cu noi?
-Acum, nu. Poate mai târziu...
CodruțBrăduț este gata de plecare, dar măicuța l-a îmbrățișat pe Zburător și simte că nu îi poate da drumul: s-a lipit toată de el și inimile lor bat odată. Pornesc prin noapte, spre mijlocul pădurii.
Este liniște profundă: toată natura doarme în pace. Printre trunchiurile copacilor lumina Lunii curge aproape fluidă. Au ajuns atât de repede lângă trunchiul Bătrânului Stejar!
Zburătorul i-atinge scoarța cu palma și-i șoptește:
-Bătâne-Bătâne, deschide-ți inima și du-i cu tine departe, pe ai mei iubiți, în alte timpuri, în alte zări....te rog, te rog, sunt în mare primejdie... Fii bun....
-Ce-mi ceri, Duh al Nopții?!Șoptește Stejarul. Nicicând nu s-a auzit de așa călătorie! Doar eu îmi știu frunzele bătute de soare din acele alte timpuri... Dar de atâta vreme de când trăiesc doar gândurile mele au fost acolo, pe nimeni nu am dus... Mă tem...
-Tu, Bătrâne, te temi de Cei Mari?
-Nu de ei mă tem, Duhule, mă tem să nu-ți pierd făpturile dragi într-o așa neobișnuită călătorie...
-Te rog, te rog, i-ai cu tine acum! Eu trebuie să plec, mă chemă la judecată! Doar pe tine te am Bătrâne, i-ai, ascunde-i, du-i atât de departe! Să nu mi-i afle să mi-i împrăștie în cele patru zări!
Stejarul își mișcă crengile groase și frunzele șoptesc somnoroase chiar dacă nu adie vântul...sunt cu toate neliniștite...
Cu greu se desparte Zburătorul din îmbrățișarea iubitei, o mai privește o dată în ochii-i complet albaștri, îi mângâie părul alb acum, chiar dacă este vară...și o sărută: ce dulce este dragostea pe buzele ei! Îi șterge lacrimile:
-Vă las cu bine, iubiții mei!
Îi îmbrățișează strâns pe fecioraș își întinde apoi aripile-i albe și pornește în zbor spre castelul Celor Mari, să-i sfideze!
CodruțBrăduț își sprijină măicuța. Stejarul își clatină crengile puternice și dintr-o dată trunchiul lui se deschide. Cei doi se țin de mână și intră în întunericul cu miros de sevă. Se
simt cuprinși de brațe puternice și reci. Este întuneric complet pentru că Stejarul s-a închis. Se aud șoapte reverberând în pereți:
-Acest drum nu are întoarcere.... și nici o ființă din această lume nu l-a mai făcut... o să vă ducă gândurile mele în alt timp, într-o altă vară...Închideți ochii strâns, doriți-vă să călătorim împreună... acum... acum...
CodruțBrăduț nu se teme: închide ochii strâns de tot și șoptește: haide Bătrâne, haide Bătrâne, șă zburăm departe, haide!
Dintr-o dată s-a făcut lumină și se aude foșnetul a mii și mii de frunze și el se rostogolește prin susurul lor ca într-o apă călduță, cristalină... Sunt frunzele din anii, zecile de ani, sutele de ani prin care va trece Stejarul în călătoria lui spre viitor, spre zilele de mâine, de poimâine... de peste veacuri...
CodruțBrăduț simte mâna tremurătoarea măicuței, apoi dintr-o dată, o scapă și când să înțeleagă ce s-a întâmplat totul se întunecă și el simte iar îmbrățișarea rece a Bătrânului- acum, mult, mult mai bătrânului-copac. Trunchiul acestuia se deschide și la lumina zorilor, feciorașul se urcă printre crengile sale. Stejarul este singur: în jurul lui nu mai este nici un copac din vechea pădure, doar iarbă plină de flori. Mult mai departe se zăresc alți copaci tineri și cărări acoperite cu pietricele albe și galbene. Ascuns în frunzișul des, CodruțBrăduț și-a recăpătat glasul:
-Unde-i măicuța mea?
-Copile-copile, măicuța ta a rămas în trunchiul meu bătrân! Nu a putut zbura cu gândurile mele, așa cum ai făcut tu...
-De ce? De ce? Nu am ținut-o strâns de mână? Ce am greșit? Du-mă înapoi la ea!
-Nu este nici un drum de întoarcere...chiar nici unul! Drum bun, copilandre!
-Ce pot face eu aici, singur?!
-Zboară, trăiește! Bucură-te!
-Și măicuța mea?
-A rămas cu mine. Drum bun!
CodruțBrăduț plânge îmbrățișând creanga groasă pe care stă. Și deodată simte iar durerea în spate. Nu se mai sperie, acum știe că îi cresc aripile. Zâmbește printre lacrimi. Aude glasuri: spre Stejar vin alergând și țipând mai mulți copii. Îi privește, îi ascultă. atât de bine seamănă cu cei din satul lui! Doar hainele sunt altfel. Își șterge ochii de lacrimi: a ajuns la capătul Timpului?
Pe înserat coboară din Stejar și se plimbă pe poteci. găsește un bazin mic în care se joacă peștișori colorați. Se oprește să îi privească.
-Hei, de pe ce planetă ai venit? Aude un glas în spatele lui. Tresare speriat și se întoarce: în fața stă o făptură mărunțică, cu părul ciufulit, cu haine atât de ciudate pantaloni roz strânși pe picior și o cămașă legată ța brâu cu un nod...
-Planetă? Am venit de acolo, din Bătrânul Stejar...
-I-auzi? Și ce cauți pe locul meu de meditație? Nu știi că nu ai voie?
-Nu știu...
-Acum știi! Pleacă!
-Unde să plec?
-Cum unde? Acasă sau oriunde vrei!
-Stejarul a spus că nu este drum de întoarcere spre casa mea...
Făptura- o fată de fapt-puțin mai scundă decât el, se apropie și-l ia de mână:
-Stejarul ți-a spus?!Un stejar vorbește? Râzi de mine?
-Nu! Nu râd. Unde vezi tu că râd?
-Adică, glumești. Ce ochi albaștrii ai?!Cum se poate să ai ochii atât de albaștrii?
-Măicuța mea...
-Mama ta, poate unde este?
-A rămas cu Stejarul. Cred că nu am ținut-o bine de mână....
-O, Doamne, cum vorbești! Stejarul acesta este un om, o persoană, nu?
-Nu. Uite-l, este acolo, îl vezi? Copacul acela, singur...
-Acela este cel mai bătrân copac din lume. Este ocrotit. Hai să-mi spui o poveste. Vrei? Povestea ta?
4.Măicuța
Rămasă în trunchiul Stejarului, măicuța știe că nu a putut zbura cu gândurile lui pentru că inima i-a rămas lipită de cea a Zburătorului. Nu a avut timp să o cheme înapoi, să o roage să plece odată cu ea și CodruțBrăduț la capătul Timpului.
-Și acum? Acum de ce să o mai cheme? Ce să facă cu ea, cu inima ei? Bătrânul Stejar o alină, o mângâie și ea cade într-un somn adânc cu atâtea vise...
Zburătorul se arată în fața Celor Mari care îl privesc mirați din jilțurile lor înalte:
-De ce ai încălcat datina străbună?
-Pentru că am dorit atât de mult să ocrotesc făptura ei atât de dragă!
-Să ocrotești? Și dragă? Ce înțeles au aceste vorbe? De la oameni le-ai învățat desigur! Tu, un Duh al Nopții!
-Ați văzut-o? O știți cât este de frumoasă? De suavă? Ce dulce este dragostea de pe buzele ei? Știți că mi-a născut un fiu? Cel mai minunat fiu este al meu!
-Oprește-ți vorbele nesăbuite! Noi știm tot ce s-a întâmplat! Dar nu înțelegem ce înțeles au pentru tine acele fapte! Noi știm că ai nesocotit Legea și dorim să știm de ce. Unde este fiul tău? De ce nu l-ai adus la judecată?
-Copilul este nevinovat!
-Noi trebuie să hotărâm aceasta!
-El a plecat atât de departe încât nu-l veți ajunge niciodată!
-Atunci vei plăti tu pedeapsa lui! El nu poate trăi, strică rânduiala acestei lumi!
-El nu mai este în această lume să-i strice rânduiala. Și dacă îmi faceți un păcat pentru că am iubit și am ocrotit, voi plăti.
-Aduceți-o și pe ea! Și ea este vinovată!
-În zadar! Și ea, iubita mea, a plecat! Atât de departe......
-Și tu? Plătești pentru amândoi? Tu, un Duh al Nopții, un Zburător, pentru ei, pentru muritori?
-Pentru ei, ei m-au iubit, pe ei i-am iubit, îi iubesc și îi voi iubi mereu. Sunt gata să plătesc
orice preț, și tot nu ar fi prea destul. Dragostea aceea nu are preț, fără ea nu mai pot -și nu mai vreau- să trăiesc!
Nu s-a auzit nici o sentință. Doar zbârnâitul arcului întins cu săgeata de aur care i-a smuls din piept inima în timp ce ultimele cuvinte de dragoste îi mureau pe buze. S-a prăbușit acoperit de aripile-i albe. Inima lui au privit-o Cei Mari, străpunsă de săgeată și mare le-a fost mirarea: erau de fapt două inimi îngemănate. Le-au aruncat păsărilor de pradă, după Lege Dar un șoim sur le-a luat cu grijă în gheare și-a pornit în zbor spre Stejarul din mijlocul pădurii. Copacul a primit cele două inimi care băteau netulburate și le-a închis în pieptul frumoasei din trunchiul său. Ea doar a tresărit fericită: era împreună cu Zburătorul ei într-un vis etern...
5.Eu
Acum -de mult timp, de fapt- CodruțBrăduț este Zburătorul meu. Mi-a spus povestea lui -au trecut de atunci atât de mulți ani!- acolo, lângă bazinul cu peștișori multicolori și apoi l-am adus acasă la mine. Am crescut împreună. Și dacă aripile i-au crescut atât de mari încât nu mai putea să le ascundă sub haine, a încercat să le spună tuturor povestea lui. Nu l-a crezut nimeni. Nici nu mai aveau răbdare să îl asculte. Chiar dacă îi atingeau aripile erau convinși că sunt contrafăcute și el este doar puțin bizar. Această convingere i-a făcut -în scurt timp- să înceteze să le mai vadă...
Cumva, aceasta este povestea iubitului meu Zburător cu ochii complet albaștri, cu părul verde primăvara, galben vara și alb iarna......
Marți,6 decembrie,2016