Tabloul

16 decembrie 2016

• 1.Pânza
Pictorul a fost generos și tușele de culoare sunt groase, luminoase și te îndeamnă să le atingi, să le simți consistența și să o mângâi pe ea.
Este portretul unei femei frumoase, atât de frumoasă încât îți dorești să-i vorbești, să-i întorci privirile spre tine, să-i întinzi mâna, să o ajuți să coboare alături de tine, să te învăluie în căldura ei…
…sprijinită de o fereastră înaltă, cu arcadă, cu perdeaua trasă puțin de mâna ei înmănușată, privește veselă un peisaj ascuns. Rochia lungă, din catifea verde, are volanele tivite cu dantelă roșie, contrast care te miră și te bucură totodată. Decolteul adânc este garnisit tot cu dantelă roșie, scoțând în evidentă culoarea delicată a tenului. Părul negru este prins într-o coafură înaltă, pe tâmple cad bucle lungi, care ajung pe umeri.
Privind tabloul, te gândești că totul este un joc, o fantezie. Femeia din tablou se simte atât de bine în rochia ei anacronică…pentru că se vede bine că pictura este recentă. Cine mai îmbracă azi astfel de rochii?
Măriuca zâmbește: ea poartă o astfel de rochie, o ultimă extravaganță, înainte să plece din viața lui Tudor, din propria viață, până la urmă, ca să se întoarcă în satul copilăriei, să continue Utopia Bunicului său, Anton. Inițial se gândise să-i lase portretul său lui Tudor,chiar el îl pictase, ca o amintire a ceea ce fusese dragostea lor cu mult roșu și verde: nebunie uneori și dispersie alteori…Dar acum, cu bagajele făcute și gata de plecare s-a răzgândit: îl va lua cu ea, este o parte importantă din ființa ei la care va trebui să renunțe dacă dorește să se dedice cu adevărat Utopiei…tabloul o va ajuta să își reamintească ce a fost o dată…ca niciodată, o poveste cu Tudor, cu prieteni, fără griji, doar poezie, muzică, studiu, călătorii și rochii…

• 2.O zi de vară din copilărie
Într-o casă plină de femei: bunica, mămica și mătușicile, este destul de greu să trăiești liniștită, mai ales dacă ești o fetiță de 7 ani care nu înțelege regulile și caută cu orice prilej să le încalce.
Chiar în acest moment, Sergentul, adică Mătușa Mara, poreclită așa pentru că ținuta ei-slabă, dreaptă și înțepată, activitatea ei-controlează și supraveghează totul, o arată a fi militar de carieră, o urmărește pe Măriuca-fina și nepoata ei- cum încearcă să se îmbrace potrivit pentru vizita pe care urmează să o facă împreună familiilor din sat.
Este vară-vacanța a început deja, ce bine!-și este luni. Programul acestei zile începe pentru Sergent cu o vizită pe la câteva case-alese cu grijă-în care locuiesc oamenii cei mai sărmani, pentru a vedea de ce anume au nevoie și modul în care pot fi ajutați. Măriuca trebuie să încalțe pantofii cumpărați de la Oraș pe care îi urăște, să își pună și ciorapii care o vor încălzi îngrozitor, să își aranjeze fustița apretată și bluzița la fel, care o zgârie pe piele și la sfârșit, deja transpirată, pălărioara de paie, cu pamblică galbenă, singura care îi place.
–Nu înțeleg de ce trebuie să mă chinui așa, dragă mătușică, nu ți-am greșit cu nimic. Cel puțin azi, de când m-am trezit dis-de-dimineață!
–Nu te mai smiorcăi degeaba! Avem o trebă de făcut, să nu mai pierdem timpul!
–Pot foarte bine să merg în picioarele goale, cu rochița mea preferată…
–Vei înțelege într-o zi că tu ai o poziție și o demnitate de apărat!
–Nu voi înțelege niciodată!
–Cum pot avea oamenii încredere că tu îi poți ajuta dacă te prezinți mai jalnic chiar decât ei?!
Încercând să nu își scrântească picioarele în pantofi, Măriuca ia cele două coșuri ale sale și o urmează pe mătușa sa. Activitatea în sine o bucură, se va întâlni cu prietenii ei, se vor juca cât cât timp mătușa ei va discuta cu părinții lor, dar să meargă pe ulița satului cu pantofii ei cei noi era de-a dreptul deprimant.
La întoarcerea acasă, spre disperarea Sergentului, impecabil în ținuta sobră, fără a fi transpirat vreun pic -sau cel puțin fără a lăsa să se vadă-Măriuca și-a scos pantofii, îi ține în mână, ciorapii i-a pus într-unul dintre coșurile de acum goale și se joacă cu degetele prin iarba verde de pe marginea drumului, alergând înainte spre casă: fără ținută, fără demnitate, doar un copil fericit…
Mămica, deosebit de fragilă, doar cu rol decorativ în gospodăria lor, era fiica cea mai mică ,cea mai răsfățată și cea mai frumoasă a familiei. Se măritase la Oraș cu un elegant ofițer care pleca periodic cu regimentul său la alte cazarme din țară, cu diverse activități. Firava sa soție și mititica fiică, neputând să îl urmeze, au revenit în casa părintească, sub ocrotirea mamei și a surorilor mai mari-trei la număr-rămase nemăritate. De mai bine de 5 ani locuiau în sat și Măriuca nu își mai amintea deloc de casa mare din Oraș și nici nu își imagina că ar mai putea trăi acolo. Refuzase de fiecare dată să meargă cu mămica, ori de câte ori se dusese în scurte vizite să se întâlnească cu soțul său. Măriuca era pe deplin fericită aici, evident, trecând peste momentele mai grele în care trebuia să respecte anumite reguli absurde, sau să poarte pantofi…
Ajunsă acasă, Măriuca și-a aruncat hainele șifonat și transpirate și a fugit după paravanul făcut din trestie împletită, unde, Nănuța (Mătușa Anuța) îi pusese în covata de lemn apă să se încălzească la soare.Bălăceala este grozavă! Nănuța vine cu ștergare și rochița de stambă înflorată cusută tot de ea și o ajută să se ștergă.
–Știu că ai vrea să te mai joci,puiul mamei,(Măriuca era copila tuturor și a fiecăreia în parte, satisfăcându-le instinctele materne) dar masa este pusă deja și toată lumea te așteaptă.
–Of, ce te iubesc eu pe tine, Nănuță! Măriuca, udă, o îmbrățișează, o udă, dar ea nu se supără, desigur, o sărută în creștet și simte o imensă bucurie: îi mulțumește în gând lui Dumnezeu pentru darul Lui cel minunat și o îmbracă.
–Te rog să fii atentă cum mănânci pentru că avem musafiri.
–Iar?Atunci, mai bine mănânc la bucătărie! Dacă mai este supa aceea delicioasă de ieri, știi că nu o pot mânca fără să o sorb zgomotos din lingură!
–Măriuca! Iar vrei să ne certe Mara?
–Of, cum stricați voi plăcerea unui copil!
Puțin îi păsa ei de musafiri, aproape în fiecare zi erau 2-3 persoane străine la masă: primarul, preotul, moașa, vecina din stânga sau cea din dreapta casei, unchi sau mătuși…Astăzi, în curtea școlii aflată gard în gard cu casa lor, se strânseseră copiii pentru curățenia generală. Acum, la ora prânzului, se pregăteau să mănânce ce își aduseseră de acasă și ce le pregătiseră mătușicile.Apoi vor aduna toate scorțele din școală și vor merge cu ele la râu, să le spele. Este o zi minunată pentru o astfel de muncă, făcută-evident- printre toate jocurile care se pot inventa când ajungi la râu…Iar ea, Măriuca, trebuia să stea la masă cu toți acei oameni plictisitori! Când intră în sufragerie, îl vede așezat în capul mesei pe tatăl său, aplecat ușor în dreapta, spre mama ei, Violeta, spunându-i ceva. În stânga lui, scaunul gol, o așteaptă pe ea, apoi este bunica, în capătul celălalt al mesei stă Sergentul și lângă ea, MăIna (mătușa Cătălina).
Măriuca privește încruntată întreaga adunare gândind:”De ce nu mi-a spus nimic?Tocmai acum și-a găsit să vină, să îmi strice toată ziua!”. Nănuța este în spate, cu palmele pe umerii ei, împingând-o încetișor în față.
–O, ce surpriză! Papa!
Măriuca își îndreaptă spatele, își ia ținuta de domnișoară -spre imensa satisfacție a mătușii Mara, care se străduiește în fiecare zi a vieții sale să o educe în acest sens, chiar dacă ea este abia un copil-și vine spre tatăl său care se ridică de pe scaun, sperând la o îmbrățișare. Dar se înșeală: Măriuca îi întinde doar mâna-curată în acest moment,din fericie-și face un mic pas înapoi sugerând o reverență. Alexandru sărută mâna fiicei sale și o invită la masă:
–Te așteptam, domnișoară! Ia loc, te rog!
–Vai, ce amabil, mulțumesc, dar vă rog să mă scuzați, veți mânca mânca fără mine, pentru că mă așteaptă datoria!
Și fără să mai aștepte, Măriuca a fugit din sufragerie și s-a oprit la bucătărie unde Maria-ajutorul lor de nădejde-aranja farfuriile.
–-Repede, dar foarte repede, dă-mi ceva de mâncare, orice, să mă duc la copii, la școală!
–-Nu trebuia să fii în sufragerie, la masă?
–-Ți-am spus să îmi dai mâncare, nu să îmi pui întrebări! Lasă că îmi iau singură!
Evident, Nănuța, care venise să o ia înapoi în sufragerie, a intrat prea târziu, exact atunci când Măriuca ieșea cu un boț de mămăligă într-o mână și o bucată de brânză în cealaltă.
Maria, cu mâinile în șolduri o privește întrebătoare:
–-Și acum?
–-Acum, ce, fată? S-a dus la școală, la copii, nu?
–-Nu știu, că nu mi-a spus.
–-Nu putea ea să lase distracția de la râu pentru un dejun plictisitor, o înțeleg foarte bine…mai greu o să fie cu Mara…Bine, cine merge la râu cu copiii?
–-Mătușa Veta și unchiul Vasile…au luat deja săpunul și periile.
–-Te rog, să le duci copiilor plăcintele.
–-Vezi bine că nu sunt prea multe….
–-Duci tot copiilor.
–-Și la masa din sufragerie?
–-Azi nu vor fi plăcinte și gata!
În ziua de luni nu se gătea niciodată: se mânca ce rămânea de Duminică, nu se făcea risipă la mâncare.
Întoarsă singură în sufragerie, Nănuța se așează liniștită la masă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
–-Și Măriuca? Întreabă Alexandru
Sergentul o privește cu o sprânceană ridicată, întrebându-se ce scuză va inventa și de data aceasta ca să o salveze pe neastâmpărată.
–-A, este la datorie ei, cum ți-a spus, merge să spele scoarțele la râu cu copiii de la școală…
–-Fiica mea? Dar ea este o domnișoară, cum să facă așa ceva?
Sergentul oftează-în gândul ei:Of, Ană- Ană,ce-mi facu tu mie!-și îl liniștește:
–-Măriuca îi supraveghează pe copii, atâta tot.Dar acum să mâncam, sper că nu s-a răcit supa! Poftă bună!
• 3.Bunicul Anton
Bunicul Măriucăi fusese învățătorul satului cea mai mare parte din viață, sau cel puțin, partea cea mai importantă…Apoi, în ultimii săi ani, odată cu venirea nepoatei, devenise pentru toți-copii și adulți-Tătucul.Copila de nici 3 ani se lipise efectiv de el din prima clipă și nu-i mai dăduse drumul: mergea cu el la școală, dormea cu el, stătea în brațele lui la masă, îl urma pas cu pas…La școală îi dusese un scaun mai înalt, astfel, stând în genunchi pe el putea să își sprijine coatele pe băncuță și să scrie…La 4 ani, Măriuca învățase să scrie și să citească.
Bunicul-bărbat înalt și drept ca bradul-tată a 4 fete, nu s-a gândit niciodată că o fetiță va putea să îl înduioșeze atât de profund, cum o făcea Măriuca.
Bunicul…
…fără să știe, crease o Utopie, dar o crease cu atâta pasiune încât continua și după plecarea sa la Cer, cu toate că este știut că multe altele au eșuat…
Părinții lui Anton erau printre oamenii mai înstăriți din sat: aveau oi, capre, vaci, cai și un petic de pădure.Pentru că frații lui mai mari-2 băiți și 2 fete-nu avuseseră nicio aplecare spre învățătură, tatăl lor-văzându-l dornic de cunoaștere-l-a lăsat să plece la Oraș, să studieze orice și-ar fi dorit. Plecarea din sat l-a întristat pe Anton, dar nu l-a împiedicat să studieze cu pasiune: a terminat facultățile de filologie și istorie, dar și-a dat seama că tot îi lipsește ceva. Studiul îi dăduse numeroase satisfacții, dar golul inesplicabil din suflet îl întrista.
Întors acasă într-o vacanță, a aflat că învățătorul din sat a murit și nu se găsise încă nici un înlocuitor. Atunci s-a înseninat și a înțeles: trebuia să se întoarcă acasă și să își creeze propria școală. Chiar dacă ar fi putut preda la Facultate sau la orice liceu din Oraș, el s-a întors în sat ca Învățător pentru că a înțeles că are o viziune pe care trebuie să o urmeze.
Clădirea școlii ajunsese aproape o ruină. Și își amintea de iernile petrecute de el pe băncile reci, în aerul aproape înghețat, cu degetele amorțite de frig…de cei câțiva colegi care aveau suficient curaj să plece d acasă ca să tremure la școală, sau de cei cxare găseau că este totuși mai cald acolo decât acasă…Fiind deosebit de modest, reușise de-a lungul anilor să economisească din bursă și din banii trimiși de părinții săi și astfel a putut să cumpere materialele necesare reconstrucției școlii. La slujba de Duminică, l-a rugat pe bătrânul preot să ceară sătenilor ajutor în numele său. A angajat și 2 zidari și toată vacanța de vară a muncit alături ei ca să ridice 3 săli de clasă care se deschideau într-un colidor lung prevăzut la u capăt cu o mică săliță cu rafturi pentru lucrurile elevilor. Pe jos au bătut dușumele din lemn, iar băncile au fost înlocuite cu altele noi, făcute de meșterul tâmplar din sat. Cu ajutorul fraților săi a montat dulapurile din camera lui și le-a umplut cu cărțile adunate. Acesta era doar începutul…
Înainte de începerea anului școlar, a mers din casă în casă să cunoască copiii care urmau să îi fie elevi, îndemnându-i pe părinți să îi trimită la școală în fiecare zi. Acelora care îi spuneau că nu pot cumpăra nimic din cele necesare unui elev, le spunea că el le va da copiilor totul, ei doar să îi trimită la școală…
În prima zi de școală, copiii au venit însoțiți de părinți sau de frații mai mari, emoționați și curioși în egală măsură. Anton, învățătorul cel tânăr și frumos, îi aștepta îmbrăcat cu ițari, cămașă albă cusută de mama lui și ilic înflorat. Le-a urat bun venit și le-a spus părinților că programul școlii se desfășoară astfel: dimineața vor face lecții iar după-amiaza, activități practice, încă 2 ore. Nu a înțeles nimeni atunci ce va însemna aceasta…
Dimineața, așezati în bănci, elevii scriau, citeau, desenau, cântau, iar după-amiaza-fiecare după puterile sale-lucra fie în grădinița cu flori din fața școlii, fie mergea în pădurice să adune lemne pntru sobele din clase. Fetele mai măricele torcau și lucrau alături de mama și surorile lui Anton. El le explicase că trebuie să fie un exemplu pentru femeile din sat și să el învețe pe fetițe să lucreze ciorapi, astfel încât, la iarnă, să fie suficienți pentru toți copiii, să nu mai stea cu cei de acasă, înghețați de pe drum, ci cu cei uscați și căduroși…Lâna o adunase tot el de la mama și surorile sale.
Cât a fost toamna de lungă copiii au cules toate fructele pădurii:mure, afine, măceșe, mere și nuci. Mama lui Anton a fiert magiunuri și compoturi, toate pentru ei.
Cum a început frigul, sobele au fost pornite-proviziile de lemne erau așezate frumos în magazie-și la școală era cald și bine.
Anton a reușit în scurt timp să își încredințeze elevii că școala este de fapt a lor, este casa lor de suflet, a fiecăruia în parte și a tuturor și de aceea trebuie să aibă grijă de ea. Copiilor le-a plăcut atât de mult ideea încât niciunuia nu i-a trecut prin minte că el muncește-poate- mai mult decât ceilalți și să încerce să se sustragăcumva de la vreo activitate. Fiecare drum în pădure era o lecție de botanică, Anton vorbindu-le despre copaci și flori, despre alcătuirea și rolul său, despre transformările și înfloririle fiecăruia. Fetele torceau ,împleteau și cuseau, de multe ori aducându-și de acasă și frații mai mici de care trebuia să aibă grijă. Astfel, școala era și la amiază plină de copii.
Cum s-au aprins sobele, s-au la fiert și ceaiurile. Când ajungeau de dimineață la școală, prin frigul iernii, copiii primeau o cană de ceai, să se încălzească. La ora 10 primeau pâine cu magiun sau compot…Și ce bine era la școală!
Anton își învăța elevii mititei primele litere, pe cei mai mari, istorie și geografie…Era incredibilă blânețea lui într-un trup atât de puternic. Nu ridica niciodată glasul, nici chiar atunci când mustra un elev sau pedepsea vreun leneș să stea în genunchi cu fața la perete. Anton era neclintit când considera că cineva trebuie pedepsit pentru a înțelege că a greșit și trebuie să se îndrepte.
Prin primăvară, văzându-i avântul și înțelegând că are planuri mari cu școala lui, iar acesta era doar începutul, mama l-a sfătuit să se însoare:
–-Antoane, ție îți trebuie o femeie tânără, să te ajute. Eu nu mai pot să văd de casă, de tine, de școală și de toți pruncii mari și mici din sat. Eu sunt bătrână…și-apoi,doar nu vrei să rămâi holtei o viață…
–-Of, maică, altă grijă acum!
–-Așa o fi! Dar este orânduit să aibă omul soața sa.
–-Și de unde să iau eu o soață acum?
–-Nu știu eu care ți-o fi ție pe plac, că vezi, la Oraș ai cunoscut tu alt fel de fete, nu ca cele de la noi din sat…
–-Ce să fac eu aici cu o fată de la Oraș? Și-apoi, crezi tu, că vreo fată din sat, m-ar lua pe mine?
–-De ce să nu te ia? Eu însă mă întreb ce ai face tu cu o fată simplă, când atâtea ai învățat și altfel vezi lucrurile și lumea?
–-Dacă ea vrea, eu o iau pentru că nu există nimic pe lume ce nu poate fi învățat: aș lua-o lângă mine și aș învăța-o.Dar știi tu vreo fată?
–-Aș ști…dar mi-a fost teamă să te întreb până acum: mă gândeam că vrei să îți aduci o soață învățată de la Oraș…sau vrei să te întorci tu acolo, la vreuna….
–-Să știi: eu nu mai plec de aici. Aici este rostul meu. Și ce-mi zici de fata aceea?
Fata aceea trecuse de 20 ani și nu avea nici un gând de măritiș pentru că- de când murise mamă-sa la nașterea celui de-al 6 lea copil, în urmă cu 5 ani-ea ținea casa și avea grijă de toți și de toate. Și să plece și să-i lase nu ar fi putut în ruptul capului! Ce bărbat -dorind-o de soție-și-ar fi luat responsabilitatea fraților săi? Înțelegând aceasta, Cosânzeana își vedea de treburile ei, de grijile cu cei mai mici sau mai mari. Tatăl său îi mulțumea în fiece zi Bunului Dumnezeu că-i dăduse o fată atât de înțeleaptă și de harnică.
De ce s-a gândit mama lui Anton la Cozânzeana?
–-Dacă tu, fiule, ți-ai pus în cap să ai grijă de toți copiii satului, ce mai contează 5 în plus? Și apoi, ea este frumoasă și harnică…
Era o ușoară ironie în întrebarea ei pentru că nu înțelegea de unde îi venise lui Anton gândul acesta: să lase el-după atâția ani de învățătură-onorurile și măririle de Oraș și să vină în sat, să-și facă o școală cu totul altfel, să își adune copiii și oamenii în jurul lui,cum nu mai făcuse nimeni înaintea lui, din câte știa ea…
Trecând peste toate, Cosânzeana era o fată puternică și pricepută- în primul rând-care va putea să-l ajute în toate câte și le dorește el, Anton.
–-Măicuța mea, eu știu că trebuie să îi învăț pe toții copiii, asta mă face fericit și vreau să fie și ei fericiți când învață…Și crezi că se va hotărî să-mi fie soață, Cosânzeana?
–-Dacă vei lua la tine frații și surorile ei, ba chiar și pe tătâne-su, de ce nu?
–-Și unde vom sta?
–-Cum unde? Aici, cu mine și cu tatăl tău. Dacă nu este de ajuns, mai ridicăm o cameră, două, acum știi să zidești, doar….
Anton o îmbrățișează: este generoasă și înțelegătoare, chiar dacă a dezamăgit-o cumva, refuzând să devină un domn de la Oraș…A crescut 5 copii și acum când toți sunt la casele lor și ar trebui să se odihnească, este gata să-l ajute pe el odată în plus, primind în casa ei o noră și încă 5 copii.
–-Atunci, să mergem și să pețim fata, a spus măicuța, ridicându-se și ștergându-și lacrimile: oricât de mare și de învățat ar fi mezinul ei, câteodată îl simte ca pe copilul care -mai ieri-se agăța de fustele ei încercând să meargă…
Cosânzeana a fost mai mult decât mirată de cererea lui Anton, dar înțelegând că el îi va oferi sprijin să își îngrijească frații și surorile mai departe, s-a bucurat nespus.
–-De ce eu? a întrebat cu jumătate de glas.
–-Pentru că tu ști deja ce înseamnă să ai grijă de cei de lângă tine…
Și Utopia lui Anton înflorește în fiecare an: grădinița cu flori din fața școlii este cea mai frumoasă din sat în fiecare anotimp; de streșini atârnă oale de pamânt pline cu flori multicolore; pereții sunt dați cu var în fiecare primăvară, dușumelele sunt acoperite cu cele mai frumoase scoarțe iar perdelele sunt cusute cu cele mai vesele culori. Școala are o magazie plină cu lemne, o cămară pentru gemuri, compoturi și ceaiuri. Are dulapuri pline cu ciorapi de lână și perinuțe. Rafturile din cele 3 clase sunt pline de cărți citite și răscitite, cusute și peticite, caite noi și mai vechi, creioane colorate, jucării…
După ce clasele au fost îmbrăcate cu scoarțe și ștergare, tot ce lucrau fetele mergea la Oraș, unde erau vândute. Cu banii obținuți, Anton cumpăra rechizite, cărți, zahăr, tot ce aveau nevoie copiii…
Când totul a fost ordonat și lucrurile s-au așezat, Anton a început să meargă prin sat, din casă în casă-nu ca să cheme copiii la școală, acum veneau singuri-ci ca să vadă de ce anume au nevoie oamenii și cum ar putea să îi ajute. La început, ei au fost reticienți, dar văzând ce reușise Anton cu școala, au înțeles că este o binecuvântare să se lase conduși de viziunea lui în care fiecare ajuta pe fiecare cu ceea ce putea, cu ceea ce îi prisosea. Anton le vorbea despre viața lui la Oraș, despre ceea ce îi lipsise acolo, dar avea aici, despre apartenență și familie. Locul lor era acolo și pământul, dacă era lucrat bine, îi putea hrănii pe toți. Le-a explicat că este mai bine să muncească acolo și să își vândă produsele la Oraș decât să plece de acasă și să se angajeze acolo pentru un venit care se risipea rapid pe tot felul de lucruri inutile, care nu făceau parte cu adevărat din viața pe care o știau ei. Așa au început să se organizeze și să muncească împreună pentru piața din Oraș. Oamenii veneau la Anton să îi ceară sfatul. Apoi, când se certau sau apăreau dispute, veneau la el să le împartă dreptatea. În timp au început să se ridice case noi și numărul copiilor a crescut…Cosânzeana născuse și ea, an după an, 4 fete: Mara, Ana, Cătălina și mult mai târziu, când nimeni nu se mai aștepta, pe Violeta. Anton s-a întrebat de ce Dumnezeu nu i-a trimis și lui un fiu care să îi continue visul…Dar văzând-o pe Cosânzeana trudind zi de zi alături de el, atât de devotată și de liniștită încât ajunseseră să se înțeleagă din priviri, a înțeles că și una dintre fetele lui va putea-într-o bună zi-să i-l ducă mai departe…
Anii au trecut cu petrecerea anotimpurilor, copiii au crescut, unii au plecat la Oraș să își continue studiile, puțini au rămas acolo, cei mai mulți s-au întors să își ducă viața alături de familii și prieteni. Mara, ambițioasă, a rămas în Oraș, profesoară la liceu. Ana și Cătălina s-au întors fiind alături de Anton în activitățile lui tot mai ample. Școala ținea copiii acum și pentru clasele mai mari, de gimnaziu. Femeile din sat lucrau alături de Ana și de Cătălina și păturile, perdelele, ciorapii, puloverele și fularele făcute de ele erau cele mai căutate în Oraș. Casele lor erau toate îngrijite, cu flori și pomi fructiferi. În fiecare primăvară, erau curățați de uscături și dați cu var. Fructele lor nu mai ajungeau toate în butoaiele pentru țuică, erau preparate gemuri, compoturi, erau uscate. Grădinile de legume erau îngrijite și conservele nu lipseau din nicio cămară. Totul era împărțit: munca, semințele, rețetele, modelele de brodat, lâna…Învățau una de la cealaltă și aveau grijă de familiile mai sărace, de bătrânii neputincioși.
Poate și-au luat prea în serios rolul de învățătoare, poate nici un flăcău din sat nu și-a găsit curajul să le ceară-ele erau Domnișoarele-poate dintr-o mie de alte motive, Ana și Cătălina au rămas nemăritate la casa părinților, Domnișoarele din sat, având mereu grijă de toți și de toate alături de mama și tatăl lor.
Violeta, mezina, cu sensibilătăți și grații absente la celelalte surori, era la Oraș în grija Marei. Ea era elevă la liceul la care Mara era profesoară de limba română și franceză, fiind mai mică cu aproape 10 ani decât aceasta. Violeta avea mulți admiratori, dar nici unul nu reușise să îi trezească interesul în mod special: fata cochetă considera că atenția celorlați i se cuvine, mica răsfățată egoistă ce era! Dar Mara nu avea nici timp, nici înțelegere pentru așa ceva, ea însăși nu reușise să aibă o viață personală, ocupată cu studiul și grija pentru sora mai mică, și a tranșat rapid situația: l-a chemat pe Anton la Oraș și i-a prezentat pe fiecare dintre admiratorii Violetei, apoi au decis împreună pe care să îl aleagă. De ce l-au ales pe Alexandru, ofițer de carieră, chiar nu mai contează!Cel puțin, Violeta nu s-a opus, l-a acceptat și viața lor a început sub bune auspicii: totul a decurs perfect atâta timp cât Alexandru nu a trebuit să părăsească Orașul. Apoi, fiind transferat la altă garnizoană, Violeta a refuzat să îl urmeze, era însărcinată și capriciile ei erau mult mai greu de satisfăcut și a preferat să rămână în casa lor mare în care locuia acum și Mara.
Întorcându-ne la Anton, îl găsim tot în clasă cu elevii lui, sau alături de oamenii din sat în efortul de a îndeplini vreo nouă viziune…mereu la fel în trecerea necurmată a anilor…
Într-o zi, dis-de-dimineață, cum se trezise mereu de-a lungul întregii sale vieți, Anton a simțit că nu se poate ridica din pat. A oftat adânc, înțelegând că Dumnezeu îi atrage atenția că trebuie să se odihnească. Odată cu înțelegerea a venit și putința de a se mișca. Imediat i-a scris Marei:
”Fiica mea cea de nădejde,
Simt că este timpul să te rog să vii acasă ca să îți primești moștenirea.Te rog totodată să le aduci pe Violeta și pe Măriuca. Fără tine acolo, nu au de ce să mai stea printre străini.
Tata te îmbrățișează.”
De ce a chemat-o Anton pe Mara acasă când celelalte două fete erau profund implicate în menținerea și dezvoltarea Utopiei? Pentru că știa că doar ea își putea asuma rolul de conducător, Ana și Cătălina erau copilăroase și naive, gata oricând să ierte și să uite. Anton știa că dacă nu vor fi respectate regulile și limitele stabilite totul avea să se năruie…
Dar ce a simțit Mara citind scrisoarea tatălui său? Nu a spus nimic, nimănui, niciodată…Și nu a stat nici o clipă pe gânduri, chiar dacă însemna să lase totul și să își schimbe radical viața. A așteptat până la sfârșitul trimestrului, și-a dat demisia de la liceu și a luat-o efectiv pe sus pe Violeta care refuzase să plece în sat cu ea.
Trecuseră două luni de la scrisoarea lui Anton când Mara revenea acasă pentru totdeauna cu Violeta și Măriuca. El a îmbrățișat-o:
–-Am știut că nu îmi vei înșela încrederea!
Aceste vorbe o vor urmări și motiva toată viața pe Mara. În clipele ei de singurătate-foarte rare, este adevărat-când plânge, citește și recitește a mia oară scrisoarea tatălui său și aceste cuvinte o ajută să își ștergă lacrimile și să înțeleagă- o dată în plus- că are ceva cu adevărat important de dus mai departe: Utopia lui Anton, și că doar ea fusese aleasă pentru acesta…
Revenind la Violeta, Mara îi spusese că trebuie să stea doar câteva săptămâni la țară, dar Alexandru, voit sau nu, a plecat mai departe cu regimentul său și ea și-a prelungit vacanța. Măriuca, avâd aproape 3 ani, s-a lipit efectiv de Anton.
Treptat, Mara a preluat toate activitățile lui Anton. Într-un an de zile obținuse și postul lui de învățător la care renunțase din motive medicale.Desigur, la orele de dimineață, atât cât putea fără să simtă oboseala doborându-l, el le preda copiilor celor mai mici pe care îi iubea cel mai mult.Doar atât.Cum se putea împăca un om activ ca el să stea copleșit de oboseală? Avea o singură cosolare: Măriuca îl ținea ocupat fără să îl obosească: în primul rând, trebuia să îi răspundă la cele o mie de ”de ce-uri”zilnice.Apoi să îi citească, să o hrănească, să o culce, să o răsfețe…Măriuca era ceva între o păpușă și un spiriduș. Când se trezea din somn transpirată și se întindea, plină de de zâmbete și obraji bucălați, era o păpușă. Când îl privea cu ochișorii ei cercetători, plini de așteptări și curiozitate, era un spiriduș. Când se străduia să scrie literele, stând în genunchi pe scaun ca să ajungă la masă, sau când silabisea nerăbdătoare să afle mai repede cuvântul cel nou, era deja un spiriduș năzdrăvan…
Timp de 3 ani, Anton s-a trezit în fiecare dimineață întâi mirându-se că mai este încă în patul său, apoi mulțumindu-i Lui Dumnezeu că i-a mai dat o zi în plus…
Și apoi, într-o după-amiază liniștită de vară, el a rămas nemișcat în fotoliul de răchită din grădină privind mândru răzoarele cu roșii plantate de Măriuca împreună cu prietenii ei…Poate doar ațipise…
Și atât.
• 4.O zi de iarnă
Bunica Cosânzeana se trezește prima în fiecare dimineață, fără nici un ceas deșteptător. Se ridică încetișor, să nu o deranjeze pe Măriuca. De când venise la ea, dormiseră împreună, ele și Anton, apoi doar ele…după plecarea lui…Chiar dacă anii au trecut și ea a crescut, nu a vrut să își schimbe locul. Mara a încercat să îi explice, apoi să îi impună, dar totul a fost în zadar: a rămas să doarmă cu bunicuța ei din povești, pentru că doar în povești există Cosânzene, după cum știe toată lumea!
Câți copii crescuse Cosânzeana? De mult nu le mai știa numărul…Și totuși mai găsise în inima ei atât de multă dragoste și pentru Măriuca! Acum o învelește, o închină, în vârful picioarelor se apropie de sobă ca să mai pună lemne pe foc, apoi iese din cameră să își vadă de treburile ei zilnice. Nici nu s-a crăpat de ziuă, lumina Lunii cade pe zăpadă într-o feerie de iarnă. Privește pe fereastră și oftează: îi este atât de dor de Anton, câteodată! Dar de fiecare dată simte o adiere pe obraz și știe că el o mângâie și o încurajează să meargă înainte: mereu mai sunt atâtea de făcut!
Mara se trezește pentru că sună ceasul. Dacă ar dori, ar putea să mai stea în pat, nu este nicio grabă…Dar astăzi este marți și înaine să înceapă orele la școală, trebuie să hotărască cu Cosânzeana meniul de post (postul Crăciunului) pentru toată săptămâna și tratamentul pentru cei 3 copii bolnavi din sat, așa încât se ridică și găsește imediat papucii de lână, roșii și veseli, primiți în dar de la Măriuca.Ei sunt una dintre puținele excepții făcute de ea, ea care poartă numai culori terne, de dragul copilei. Pe noptieră o așteaptă castronașul cu dulceață: fiecare dimineață trebuie să înceapă cu un zâmbet dulce, este gândul Anei care nu uită niciodată să o răsfețe, lăsându-i-l în fiecare seară. Nu o vede nimeni, de aceea Mara gustă dulceața și linge lingurița exact așa cum o îndeamnă pe Măriuca să nu facă niciodată. Apoi, când a terminat, linge și castronașul…Și își dă seama cât de profund fericită este aici, acum, lângă surorile și mama ei, lângă Măriuca, și mai departe, lângă copiii din clasă, oamenii din sat, lângă toți și toate…Aici nu este niciodată singură-cât de singură s-a simțit în Oraș!-le simte dragostea, le savurează răsfățurile și știe cât de important este ceea ce face pentru toți ceilalți.Se ridică din pat, se întinde, își ia halatul și pornește spre bucătărie. Cosânzeana a făcut deja ceaiul, o îmbrățișează și încep să plănuiască împreună.
Ana și Cătălina dorm în camera lor dintotdeauna; toate sunt neschimbate de atâția ani! Este răcoare în camera lor, focul s-a stins de mult iar ele nu s-au trezit să-l aprindă.
–-Ană, ce-i frigul ăsta?
–-O fi iarnă și-am uitat noi! Ia vezi cât este ceasul? Că nu a sunat….
–-Poate trebuie să mai dormim…
–-În frigul ăsta?
Se ascund amândouă sub plamumă și chicotesc. Anii au trecut, dar ele tot două copile vesele au rămas. Așa le găsește Mara: cu plapuma în cap, râzând…
–-Doamne, fetelor, într-o dimineață o să vă găsesc înghețate!
–-Ți-am zis eu că trebuia să ne trezim! Iar am întârziat!Hohote sub plapumă.
–-Dar nu a sunat ceasul!
–-V-am spus că trebuie reparat! Haideți, că avem treabă!
–-Este prea frig!
–-Da, sigur! Și Mara trage plamuma de pe ele. Mă duc acum să o trezesc și pe Măriuca…
–-Săracele de noi!
Mara o privește pe Măriuca cum doarme și zâmbește: doar acum este și ea liniștită. Dar, puf!, a trecut! Măriuca se ridică în genunchi, își dă părul din ochi și este pregătită pentru o nouă zi:
–-Bună dimineața, dragă mătușică! Hai să mâncăm ceva!
Violeta avea să se trezească mult mai târziu, va citi câteva pagini dintr-o carte inainte să își facă curaj să iasă de sub plapumă, își va bea ceaiul adus p noptieră de mama sa și apoi se va gândi că urmează o nouă zi de plictiseală…Chiar va trebui să mai plece câteva zile la Oraș…Dar cu zăpada aceasta troienită cât casa îi va fi imposibil o lungă perioadă de timp…
S-a luminat-în sfârși!- de ziuă, este un ger năpraznic, va fi soare, lumină, dar foarte frig. Copiii vin tropăind prin zăpadă, la școală. Înăuntru este cald: de cu seară, Unchiul Vasile aprinsese focurile în sobe și dis-de-dimineață venise și pusese iar lemne. Copiii și-au lăsat în colidor încălțările scuturate bine de zăpadă și își trag repede ciorapii calzi de lână. Pe sobe, ceaiul este fiebinte și îi așteaptă. Nu se îmbulzesc, în ordine își iau cănile și și le umplu. Mara este deja în clasa împodobită cu crenguțe de brad și globuri făcute de copii: mai sunt 2 săptămâni până la Crăciun. Își vor începe ziua cu o colindă, apoi vor urma lecțiile. Un elev mic stă în bancă cu unul mai mare: cel din urmă având grijă de primul, devine responsabil, cel mic se simte sprijinit și este recunoscător celui mare; toți au de câștigat…
În bancă, Măriuca deschide caietele: pe ale sale și ale colegei, o micuță în clasa I care nu ajunge cu picioarele pe podea…Așa începe o nouă zi de școală chiar dacă afară este atât de frig!

• 5.Orașul
Măriuca împlinise 10 ani și știa că inevitabilul se apropie mult prea repede. Chiar și pntru ea, ea aflată mereu în plin avânt, având mereu ceva de făcut…
Se discutase tot ce era de discutat, totul fusese stabilit cu multe luni în urmă: în toamnă va pleca la Oraș, împreună cu Violeta, să își continue studiile.
…și timpul trecuse prea repede, și mai rămâseseră doar 3 zile…
–-MăIna, dacă mai plângi mult o să îmi rupi inima de tot! Crede-mă, și așa este ferfeniță!
Cătălina își șterge ochii și iese din sufragerie
–-În definitiv, chiar nu este obligatoriu să plec…încearcă Măriuca.
––Știi bine că este! Mara este categorică chiar dacă ar face orice să nu o știe plecată.
–-În definitiv, puteți veni cu toatele cu mine. În căsoiul ăla este loc pentru tot satul…
–-Măriuca, nu mai vorbi prostii! Se încruntă Violeta care nu știe cum să plece mai repede, să revină la viața alături de Alexandru care se afla acum iar la cazarma din Oraș.
Măriuca își dă ochii peste cap: cine a băgat-o în seamă și pe asta?!
Mara se încruntă ușor, dar zâmbetul reținut i se vede în ochi…
Măriuca iese din casă și pleacă prin grădină să își rămas bun-încă o dată-de la tot, de la toate, de la toți…Nu ar vrea să plece. Nu ar vrea, dar deloc! Există o consolare: peste 3 luni va reveni în vacanță. Își face curaj…
•

În casa mare din Oraș, Alexandru, Violeta și Măriuca sunt iar o familie. Dar Măriuca simte un gol în suflet exact ca acela pe care l-a simțit când a murit Tătucul, bunicul ei.
Prima noapte, în noua ei cameră, în patul ei, singură cum nu mai fusese niciodată, a găsit-o total nepregătită. A plâns, dar nu a obosit suficient încât să adoarmă: totul era rece și străin. ”O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne!” este tot ce poate gândi.
Prima zi de școală a simțit-o ca pe o baie rece: chipuri necunoscute, sala de clasă sobră: fără ștergare înflorate pe pereți, fără scoarțe pe dușumele, fără flori atârnate de streșini…
Apoi profesorii: altul pentru fiecare oră, cenușii și parcă deja plictisiți…nu au avut nicio întrebare la care ea să nu știe răspunsul…
Revenind acasă, la masă, totul este fără gust, fad, fad, oribil! S-a ridicat de la masă, a aruncat șervetul și a fugit în camera ei unde s-a aruncat în pat. Lovește cu pumnii în pernă și strigă: vreau acasă! Vreau acasă! Mătușică dragă, vino și ia-mă!
Alarmată, Violeta vine la ea dar nu știe ce să-i spună. Și într-un târziu:
–-Ce este ieșirea aceasta, domnișoară?! Ce va spune tatăl tău despre educația pe care ai primit-o?!
Măriuca se orește o clipă din plâns și o privește stupefiată. Apoi cade pe pat și continuă să plângă în surdină, ca o domnișoară educată.
Violeta iese din cameră și îl asigură pe Alexandru că totul este bine, Măriuca este doar obosită și s-a lăsat pradă emoțiilor…
Zilele sunt parcă toate la fel, Măriuca este plictisită, ar vrea să alerge, să se joace, să râdă și să se răsfețe cu mătușicile ei…Singura care o susține în fiecare zi, este ambiția ei nemăsurată de a arăta tuturor: profesorilor, colegilor, părinților, cât de multe lucruri a învățat ea cu Tătucul ei și cu mătușicile. În cancelarie chiar se discută dacă nu ar fi trebuit să fie înscrisă într-o clasă mai mare…
Dar un copil nu poate trăi doar cu ambiție și tristețe și Măriuca se îmbolnăvește. Depășită de eveniment, Violeta telegrafiază în sat:”Măriuca bolnavă.O vrea pe bunica”.
Primind vestea, Mara nu a stat o clipă pe gânduri și privindu-și surorile a exclamat:
–-Încetați cu plânsul, voi două, în acest moment! Rămâneți cu casa și cu școala, știți ce aveți de făcut cât suntem noi plecate! Mamă, hai, drăguțo, pe tine te vrea Măriuca!
Cosânzeana nici nu mai știa de când nu mai plecase din sat, dar a găsit putere să țină pasul cu Mara.
Slabă, tremurând sub cearceafuri și pături, Măriuca vede ușa deschizându-se:
–-O, Doamne, chiar m-ai auzit!
Și în prag stă bunica ei din povești, Cosânzeana, care o ia în brațe și-i simte parfumul inconfundabil de scorțișoară și de liniște…
După îmbrățișări, Măriuca a spus:
–-Mătușică dragă, am numai note bune!Cele mai bune! ea era acum elevă la liceul la care predase Mara atâția ani.
–-Sunt foarte mulțumită! Dar râmâi aici doar dacă vrei, dacă poți…
–-Parcă era obligatoriu!
–-A încetat să mai fie…
Cât de fericită au făcut-o pe Măriuca aceste cuvinte!
–-Ce mai contează 3 luni? Apoi vine vacanța…dacă tot am început aici ceva, vreau să duc la bun sfârșit, așa cum m-ai învățat…
S-au îmbrățișat.
După un milion de întrebări și de asigurări că se va face bine, peste două zile Mara a plecat acasă, lăsând-o pe mama să aibă grijă de Măriuca. După ce a dormit câteva nopți lângă bunicuța ei și a mâncat mâncărurile preferate pregătite tot de ea, Măriuca și-a revenit.
Dar cum să rămână Cosânzeana în Oraș? Ea nu stătuse niciodată departe de casa ei, dar nici să lase copila să moară de inimă rea nu poate…dar ce să facă ea în această casă în care nu își găsește locul?
Într-o zi Măriuca a înțeles:
–-Știu, bunicuța mea din povești că nu poți să rămâi cu mine…știu, știu, uite, eu înțeleg…și nu plâng, te rog să nu plângi nici tu…Uite, învaț-o pe proasta aia de la bucătărie să îmi facă ceva ce pot mânca și promit-uite, cu mâna pe inimă- promit să fiu sănătoasă, până la vacanță…nici nu mai este atât de mult…
S-au îmbrățișat și plâng una în brațele celeilalte.
–-Te rog doar să o înveți pe asta cum se face mâncarea adevărată și să îmi trimiți vestuța roz și ciorapii de lână, este atât de frig aici fără tine!
•
Revenirea în Oraș, după fiecare vacanță, a fost la fel de grea, chiar dacă trecerea anilor a schimbat-o pe Măriuca în foarte multe feluri. Casa ei avea să rămână-pentru totdeauna-cea de la țară, cu bunica și mătușicile. De aceea golul din suflet îl simțea la fel, îi era dor de prietenii lăsați acolo, de grădinița cu flori, de livadă, de iarbă, de vizitele la oamenii sat…
Măriuca a crescut: acum este studentă, și totuși toamnele sunt pentru ea începutul unei mari tristeți. Melancolia îi întunecă privirile. Doar plăcerea de învăța o împinge înainte. Încă puțin. Încă o sforțare. Va termina facultatea și se va întoarce în sat să continue Utopia lui Anton, bunicul ei, Tătucul…
Dar înainte de aceasta îl va cunoaște pe Tudor care i-a pictat portretul cu tușe groase, generoase, cu dragoste, atât de multă dragoste…



• 6.Rama tabloului
Eu nu am avut bunici. Tatăl meu a fost orfan de la 6 ani și a venit în Oraș în adolescență. Bunica din partea mamei a murit cu mult înainte de nașterea mea, iar bunicul, soțul ei-recăsătorindu-se- nu a făcut parte din copilăria mea.
Nu mi-am petrecut vacanțele la țară, în sat. Totul a fost în Oraș. Și cu toate acestea, în fiecare toamnă m-a cutremurat dorința de a mă întoarce acasă, la țară, ca și pe Măriuca…
Nu am îmbrăcat niciodată o rochie de catifea verde, cu dantelă roșie, dar în momentele de disperare, imaginându-mă purtând-o, am reușit să îmi recapăt suflul și să merg mai inainte.
Sunt profesor și mi-am imaginat și dorit- dar nu am reușit niciodată, din păcate!- Utopia lui Anton.
Poate într-o zi, nu mâine, nici poimâine, voi locui într-o căsuță la țară și îmi voi face o rochie de catifea verde, cu dantelă roșie…
Duminică, 19 decembrie, 2016