Orașul Norilor Albaștri

Luni,13 februarie, 2017
Orașul Norilor Albaștrii

1.Cândva

Arta realiza că unele dintre gândurile sale nu aveau nici o justificare: apăreau în mintea ei–cine știe de unde—și o făceau să-și pună tot felul de întrebări. Apoi, le uita. Și, uneori, reveneau. În călătoriile lor prin Lume, aceste gânduri făceau popasuri în mintea ei transformată în gară…
Așa a descoperit–într-o zi–pasiunea ei pentru clădiri. Nu studiase niciodată arhitectura și nu vopsise un singur perete, dar era suficient să treacă prin dreptul vreuneia și să fie prinsă într-un vârtej de gânduri și de sentimente legate de structura ei însăși și de oamenii care își vor fi dus viața acolo. Vedea în minte planuri, schițe, calcule. Apoi fundații și ziduri ridicându-se. Stucaturi care îmbrăcau pereții. Ornamente, personificări ale încăperilor…Tablouri…oameni și costumele lor…
Într-un timp s-a gândit să caute o istorie reală a clădirilor pe care le iubea la prima vedere. Să afle dacă făceau toate parte din același timp, dacă aveau același arhitect. Apoi a realizat că în felul acesta nu ar fi ajuns nicăieri: chiar dacă afla numele unui singur arhitect, ce putea să însemne aceasta? Că ea primise într-un fel amintirile lui? Pentru ce? Ce putea face cu ele? Era mult mai simplu ca totul să rămână așa: să se bucure atunci când trecea pe lângă ele, să le admire–dacă erau într-o stare bună–sau să-și închipuie cum le-ar renova pe cele abandonate…Să-și poată imagina viața acelora care le-au locuit…
Și astfel, în drumurile ei prin Oraș se întâlnea zilnic cu ele. De multe ori, preocupată de alte gânduri, le uita: își petrecea atunci viața în altă dimensiune, cu alte culori sau curiozități.
În momentele ei de sinceritate spunea:
–Îmi plac unele clădiri. Într-o viață anterioară poate am fost arhitect…și râdea. Dar știi, îmi plac și copacii…chiar vorbesc cu ei, de fapt îi ascult, îmi spun niște povești extraordinare, și nu mă pot opri să mă gândesc că am fost și botanist și poet…îmi este foarte greu să mă hotărăsc…Și râdea.
Poate de aceea îi era atât de greu să își găsească locul, să își îndeplinească menirea. Era în permanență între lumi, acolo și aici; între timpuri, atunci și acum; între sentimente, nostalgie și împlinire. Nu se putea aduna, nu se putea concentra: mergea ore întregi, obosind și încercând să-și pună ordine în gânduri și sentimente. Dar nu reușea: valurile veneau de pretutindeni, amestecând totul: nu știa și înțelegea ce a fost, nu știa și nu înțelegea ce este.
Până într-o zi, când totul avea să devină certitudine…sau, mă rog, ce putea fii pentru Arta o certitudine…


  • 2.Călătoriile

Într-o dimineață, Arta s-a trezit cu convingerea că trebuie să iasă din Orașul ei și să călătorească. Până atunci, o temă ciudată nu o lăsase să treacă de porțile lui. Nici nu se putea apropia de ele, fără să o încerce frica. Dar asculta cu o imensă plăcere istorisirile acelora care se întorceau din tot felul de călătorii.
A încercat să găsească origina acestei dorințe inedite în vreun vis din timpul acelei nopți .Dar în zadar: nu-și amintea nimic. Și atunci? De fapt, era foarte simplu: era unul dintre acele gânduri rătăcite în gara din mintea ei…Tot ce avea de făcut, era să-și aleagă cele mai bune încălțări, să-și îndese într-un sac ceva merinde și haine de schimb. Și să-și găsească tovarăși de drum; nu putea porni singură…
Cât despre ținta călătoriei? Chiar nu conta, putea fi oriunde, ea știa doar că trebuie să iasă pe porțile Orașului…Dintre gândurile amestecate se alese totuși unul: Orașul cel mai apropiat care se afla la 3 zile de mers pe jos. Și-ar fi putut închiria un cal, dar nu, era mai bine pe jos…asta dacă va reuși să treacă de porțile Orașului…
Își găsi repede tovarăși de drum: o familie care mergea la rude, suficient de săracă pentru a merge pe jos, mama, tata și cei 2 copii mărișori pe care îi cunoștea de la locul de joacă unde Arta mergea zilnic să-i învețe poezii pe cei adunați acolo.
Durând 3 zile drumul pe jos, peste noapte se vor adăposti la un han, totul părea atât de simplu!
Iat-o pe Arta la Poarta Orașului: oamenii intră și ies, este absolut normal, pentru ei. Dar nu și pentru ea! Îi privește. Stă nemișcată. Și dintr-o dată, inspiră adânc și iese în afara Orașului. Evident, nu se întâmplă nimic, doar inima ei bate cu putere. Nu de spaimă ci de bucurie. Sunt bătăile victoriei asupra întunecatelor temeri. Veselă, își potrivește pasul cu cel al tovarășilor de drum. Respiră adânc și privește lumea nouă din jur: lumea întinsă până la marginea zărilor, fără ziduri. Trăise o viață doar între Zidurile Orașului. Le simțise ocrotirea și niciodată îngrădirea. Până azi.
Azi, când ar fi trebuit să-și întindă brațele și să îi crească aripi: să poată zbura…să poată zbura…
Drumul propriu-zis pe care se circula mai repede cu ajutorul animalelor de povară (cai, boi, cămile, elefanți, măgari) era însoțit de o parte și de alta de cărări acoperite cu iarbă pentru cei care mergeau pe jos. Fiind dimineață devreme, nu sunt prea mulți călători, așa încât cei 2 copii–fără riscul de a se pierde–aleargă înainte și înapoi plini de energie, cântând: ”Un’, doi, trei,/ Suntem tineri/ Șapte, opt/ Mâncăm măr copt/ Nouă, zece,/Suntem tineri și ferice…”Râd, sar peste versuri cum vor ei…
Și pentru că nu-i cresc încă aripi, Arta se prinde de mână cu ei și aleargă înainte și înapoi cu avântul lor.
…când era de vârsta lor, Arta călătorea cu gândul, foarte departe, e-adevărat, dar niciodată cu acea senzație extraordinară în toți mușchii încordați și în plămânii plini de aerul rece și înmiresmat al dimineții…A redevenit acum copil ca și ei, pentru o clipă sau un drum…
Acel Alt Oraș–ce ciudat!–altul și totuși la fel cu cel din care plecase. Un fel de deja-vu…Clădirile: unele prietenoase, îi zâmbesc, parcă ne cunoaștem de undeva…Oamenii: cu ale lor…Desigur, totul este aproape la fel pentru că Orașele sunt la distanță mică unul de celălalt…dacă nu gemene, sigur surori…Va trebui să meargă undeva mai departe….
Întoarsă acasă din prima călătorie, Arta șterge praful, aerisește, sintetizează ideile, emoțiile, imaginile strânse și apoi le așterne în cuvinte și desene pe hârtie. Descoperă o plăcere enormă în acestea. Lipește florile uscate adunate. Scrie versuri. Este inspirată și fericită. Apoi hotărăște că trebuie să meargă mai departe…un drum nu doar pe jos…Nu îndrăznește să se gândească chiar la un cal…pentru început, un car tras de boi…O nouă experiență…Și apoi alta și alta…una chiar pe spatele unui elefant…


3.Chemarea


Cum trece timpul? Arta alege varianta cealaltă, în care timpul este static, noi trecem prin el…
….a trecut de la un Oraș la altul, de la o amintire la alta, totul este –câteodată—foarte clar, plin de culoare și sunet, altă dată, totul se amestecă într-un vârtej aproape sufocant.
Simte că a obosit: Oraș după Oraș, drumuri, drumuri, drumuri, oameni….oameni…a început să le confunde chipurile…amețește…Și totuși trebuie să mai facă un ultim drum: cel mai lung. Chemarea acelui Oraș a venit imperioasă, nu i se poate împotrivi. Respiră adânc: încă o dată și gata. Se va opri. Vrea să se oprească, să-și găsească liniștea…
Acum provocarea este și mai mare: nu doar drumul este foarte lung…Orașul acela ciudat pe care l-a descoperit pe o hartă uitată de mult într-un atlas (aproape s-a pulverizat când a desfăcut-o –noroc că era prinsă într-o folie transparentă care a împiedicat-o să se împrăștie într-un nor de praf) și care o cheamă cu un glas atât de puternic, se află pe un vârf de stâncă. La el nu se poate ajunge decât purtat într-un coș de nuiele cărat de un imens condor…
De câte ori este copleșită de năvala gândurilor, Arta își spală părul: lasă multă apă să curgă pe cap, să-i ducă departe greutatea lor, zumzetul neîntrerupt…Acum, zilnic, privea cum apa curgea pe părul ei lung, negru, minute în șir…Dar glasul Orașului nu se lasă dus: o cheamă…
–Desigur, voi veni…Chiar mâine voi pleca…îmi este așa de greu, crede-mă!
A doua zi, când se lumina de ziuă, Arta era la Porțile Orașului său, cu bagajul strâns legat de spate. Prima parte a drumului o va face pe jos. Pornește hotărâtă alături de ceilalți călători, pe poteca de iarbă. Își amintește primul drum făcut cu mulți ani în urmă: cei 2 copii de atunci au devenit 2 tineri înalți și puternici care o vizitează uneori să-și reamintească zilele copilăriei…Și-amintește că atunci își dorea să zboare…și, uite, visul i se va împlini, chiar va zbura! De ce îi este atunci atât de teamă? Respiră adânc. Trebuie să mențină ritmul, să ajungă la timp la hanul de unde caravana va pleca spre prea îndepărtatul Oraș…
În caravană, locul ei este pe o pătură aspră de pe spatele unei cămile ale cărei mișcări–parcă dezarticulate–i se transmit în toate încheieturile. După prima zi a călătoriei cade leșinată. Vraciul care îi însoțește, îi unge tot trupul cu o mixtură verde, puternic mentolată și o înfășoară în pătura aspră ce-i servise drept șa.
Se trezește a doua zi dimineață și reușește să se ridice în picioare, să se îmbrace și să-și reia locul pe spatele cămilei. Au ajuns în deșert și monotonia dunelor de nisip o adoarme. Călătorește într-un vis, nu reușește să prindă mai nimic din realitatea aspră din jur. Este înfășurată în pânzele albe care o apără de soarele torid. Nimeni nu-i acordă nici o atenție. Fiecare își leagănă visul propriu pe cămila sa. Doar cei 2 conducători ai caravanei și vraciul sunt treji în acest miraj…
O zi, două, trei…O săptămână. Se trezește într-un Oraș plin de culoare: copacii sunt pretutindeni înfloriți, casele ascunse sub crengile lor sunt vopsite în roșu, toate…
În apropierea hanului în care au poposit, curge un fluviu imens cu apele albastre pe care se văd pânze de toate culorile….Va călători și ea pe o ambarcațiune cu pânze pentru a traversa pe malul celălalt. Dar nu azi. Azi trebuie să încerce să se adune. Orașul, nemilos, începe iar să o cheme. Arta îi răspunde în șoaptă:
–Vin…dar azi îmi voi spăla părul și apoi vraciul își va întinde pe trupul meu ierburile lui…și voi dormi…dacă te vei opri din țipăt…
Glasul din mintea ei s-a oprit. Și a putut dormi.
În ziua următoare, o zi glorioasă în albastru –fluviul și cerul–în verde–frunzele lucioase ale copacilor–și roșu–florile și casele–pășește pe puntea de lemn a unei iole cu pânza galbenă. Totul se leagănă în jurul ei. Înspăimântată, se ghemuiește pe fundul ei. Din fericire, nu sunt prea mulți călători iar căpitanul o privește cu milă și-i dă să mestece niște frunze teribil de amare. Au ridicat ancora iar vâslele se aud spărgând ritmic oglinda apei. Dintr-o dată, vântul răcoros o face să se simtă mult mai bine și își ridică privirile. Totul este de o frumusețe neasemuită în lumina soarelui: albastru-albastru și verde…malurile care se zăresc departe sunt atât de verzi!
Îi curg lacrimile pe obraji de atâta încântare, de atâta frumusețe extraordinar de puternică, de desăvârșită…fără limite…
Soarele se pregătește să apună într-o feerie de culori când iola atinge malul celălalt. Aici vor înnopta în colibe construite din frunze și liane.
A doua zi dimineață pornește mai departe pe jos, împreună cu alți călători. Aceștia vorbesc o limbă ciudată pe care Arta nu o înțelege. Merge tăcută alături de ei pe o potecă îngustă ce străbate o pădure ciudată: copacii sunt foarte înalți dar rari. Aerul este rece și parfumat: nu se satură să respire…să respire…
La amiază au ajuns la poalele stâncilor pe care se ridică Orașul Norilor Albaștri. Dar de jos se văd doar zidurile acoperite cu ceramică galbenă care strălucește orbitor în ultimele raze ale soarelui.
–Orașul de Aur trebuia să te numești, trufașule! îi strigă Arta.
Dar el nu-i răspunse. Acum era tăcut.
–M-ai tot chemat și acum taci! De ce? Știi cât îmi este de frică?
Nici un răspuns. Abia mâine dimineață va începe ascensiunea. Condorii nu zburau seara.
Arta s-a dus să-i vadă. Sunt atât de mari! Au penele atât de negre! Și gulerul acela alb…capul mic pentru trupul uriaș…ciocul puternic, roșu…Cât de mândri par, de acolo, de sus, de pe crengile copacilor înalți, privesc în jos aproape compătimitori….Arta a vrea să le vorbească,, să le pună tot felul de întrebări, dar nu îndrăznește să-i deranjeze: sunt prea sus pentru ea. Și mâine își va pune viața pe aripile lor și-i va ruga să o ducă în Orașul Norilor Albaștri.
S-a întunecat. Este aproape liniște, călătorii s-au culcat care pe unde a apucat. De când a plecat în această călătorie, Arta aproape nu a vorbit cu nimeni, a fost doar cu gândurile ei și cu chemarea lui, a Orașului. Despre care găsise doar câteva informații, și anume: era cel mai vechi din întrea ga Lume cunoscută și fusese construit cu o tehnologie pe care nu o mai cunoștea nimeni, de oameni din alte timpuri sau din alte Stele…nu lăsaseră nici un semn, sau poate se pierduse, cine să mai știe?
Acum Arta stă într-un hamac și-l privește: are o slabă strălucire chiar și în noapte, de la razele Lunii care-i cad pe ziduri. Este tăcut și ea adoarme.


4.Orașul și Alisa


Zorile abia mijesc dar toți sunt treji și agitați: urmează acea ciudată ascensiune în coșurile de nuiele. Ea este prima care va zbura. Nu vrea să mai aștepte nici o clipă în plus. Se așază în coș strângându-și genunchii la piept. Se aude un sunet ciudat scos de unul dintre îmblânzitorii condorilor. Apoi două aripi imense acoperă cerul. Gheare puternice agață toartele coșului. Fără nici o șovăire, pasărea se ridică în aer. Inima îi bate Artei cu atâta putere încât se teme că i-o va auzi Condorul și se va simți tentat să i-o smulgă din piept. Își strânge mai tare genunchii și deschide larg ochii: trebuie să vadă totul în jur. Nu trebuie să piardă nimic, absolut nimic, pentru că acum zboară, chiar dacă nu cu propriile-i aripi, zboară…în sfârșit, zboară!
Privește în sus: vântul mișcă penele negre ale păsării…ale păsării pierdute în albastru…
Printre nuielele împletite ale coșului, Arta vede zidul de stâncă vertical: în mici scobituri și-au găsit adăpost frunze spinoase, groase, mai mult albastre decât verzi. ”Au crescut din piatră seacă” gândește ea și zâmbește…Apoi, apar dintr-o dată zidurile: lumina Soarelui nu a ajuns încă pe ele și strălucirea lor galbenă este stinsă, prietenoasă…și Condorul lasă coșul pe zidul crenelat. Și pleacă mai departe. Totul a durat parcă, doar câteva clipe.
–Prea puțin! Mai vreau! Mai vreau!
Dar cine să o înțeleagă? Doi oameni cu haine ciudate o ajută să iasă din coș, apoi să coboare pe scara îngustă, la poalele zidului. Îi vorbesc încontinuu, dar ea dă din cap, negând, ridicând din umeri: ”nu înțeleg nimic!” spune în zadar. Unul dintre cei doi îi arată cu brațul întins o direcție și o împinge ușor de spate. Arta le zâmbește și pornește –în sfârșit!–spre Orașul Norilor Albaștri.
–Hei, sunt aici! De ce m-ai tot chemat?
Dar Orașul tace.
–Va trebui să vorbesc în continuare singură? Nu vrei deloc să mă ajuți? După tot drumul pe care l-am făcut?!
Aflată pe la mijlocul înălțimii zidului, prima imagine, o panoramă care îi taie răsuflarea: cupole. Toate clădirile au cupole de diferite forme și culori. Un oraș de cupole!
Cine a dorit să construiască aici, atât de sus, atâtea clădiri cu acele cupole nebunesc de fanteziste? Și copaci! Cum copaci? Cum să crească din stâncă? Amețește. Se lasă jos și închide ochii. Nu găsește sensul. Nu înțelege motivul chemării Orașului. Desigur, iubește clădirile, știe, odată, de mult, a fost arhitect…dar…Nu, nu, nu poate accepta ideea că ea a fost de fapt arhitectul acestor clădiri crescute pe o stâncă avântată spre cer, pentru că nu le găsește rostul…Pentru că ea, Arta nu putea veni de atât de departe…din timp sau din Stele…Nu, nu…Și tocmai acum când are atâta nevoie să înțeleagă Orașul tace cu încăpățânare!
Au ajuns și alți călători pe zid și coboară veseli pe lângă ea. Cineva o bate pe umăr și-i întinde mâna să o ajute să se ridice. Îi vorbește. Dar ea nu înțelege nimic. Acceptă ajutorul și mulțumește zâmbind. Pornește alături de ei pe strada pietruită care coboară spre Oraș. Ajung într-o piață perfect rotundă: în mijloc ei sunt vase imense pline cu pământ din care cresc copaci și plante de toate soiurile și culorile. De jur-împrejurul ei sunt clădiri cu un singur etaj continuat cu o cupolă total diferită de cea apropiată…La toate ferestrele sunt flori. Din piață se deschid 6 străzi, mărginite de alei înguste cât o palmă pe care crește iarbă. Totul este atât de liniștit și de perfect încât pare un desen, nu o realitate palpabilă. Nici grupul vesel de vizitatori nu reușește să tulbure liniștea aceea nefirească: se aude vântul printre frunze și se văd norișorii albi pe cerul atât de albastru!
Aici nu locuia nimeni? Acesta era doar un muzeu? Dar cine să-i răspundă la întrebări? Era cu ei un ghid care vorbea, dar Arta nu înțelegea nimic…Apoi el i-a condus spre una dintre clădiri. A bătut la ușă. Aceasta s-a deschis. Un localnic–poate—cu hainele lui atât de ciudate, a deschis larg ușa și i-a poftit înăuntru, cu un zâmbet.
Desigur, era un muzeu: camere înalte, pline cu tot felul de obiecte cărora Arta nu le găsea nici un rost…Nici unul! Nici un rost! De ce se afla aici? Nu înțelege nimic! Nu înțelege nimic! Știe că atunci când oamenii au descoperit Orașul și au găsit o modalitate să urce până la el, era cu desăvârșire împietrit, fără nimic viu…cu totul mort…dar perfect conservat…Și oamenii l-au transformat într-un imens muzeu al unei părți dintr-o Lume demult pierdută…și au inventat tot felul de istorii mai mult sau mai puțin credibile…Și ea, ea, Arta, ce nevoie avea să ajungă aici?!
A ieșit în fugă în Piața Rotundă și cu pași mari a pornit pe una dintre străzi.
Nu știe cât a alergat….s-a rătăcit, a obosit și s-a oprit. Clădirile din jur și-au pierdut strălucirea: fațadele sunt căzute, lipsesc geamuri; ușile sunt deschise pe alocuri…Ruine…Ajunsese în partea ruinată a Orașului? Nu citise niciunde că ar fi exista…Și totuși, cupolele lor erau la fel de frumoase: parcă timpul nu le atinsese și pe ele cu suflul lui distructiv. Sau poate nu a fost timpul…altceva a stricat armonia lor…altceva…Dar ce anume? De unde îi vin gândurile acestea? Oare…nu, nu este glasul Orașului…și totuși…
–Sunt aici! Vorbește cu mine! Ce vrei? De ce m-ai chemat din celălalt capăt al Lumii? Ce trebuie să înțeleg?
A obosit strigând și s-a sprijinit cu o mână de zidul cel mai apropiat. Și…mâna i-a intrat prin el.
Și-a retras-o imediat, atât de speriată încât a uitat să mai respire. Privește zidul: nu a rămas nici o urmă. Îl atinge cu un deget: el dispare fără să-i lase vreo senzație. Îl retrage. Apoi apasă puternic cu toată palma care dispare. Nici o durere. Lasă să-i intre tot brațul…nimic…Trage aer adânc în piept și se împinge cu tot corpul…Nici o rezistență. Nici o atingere. Deschide ochii: întuneric profund. Și…aude zgomotul ritmic al unei inimi…își apasă palma pe piept: nu poate fi inima ei, nu poate să bată atât de tare, sunetul o învăluie din toate părțile…
”Aceasta este inima Orașului! Am intrat în inima lui!” Gândul apare în mintea Artei atât de clar încât este cuprinsă de o mare emoție…”Ce inimă puternică are! Și–ciudat!–bate în același ritm cu a mea! O…”Gândul cel nou cere i se conturează în minte este atât de copleșitor! Îl respinge: ”Nu! NU! Nu eu am construit Orașul! Nu sunt ale mele cupolele acestea fantastice!”
Cumva, bătăile inimii se estompează și se aude un pian: sunetele clare, vin parcă de departe și sunt simple de tot. Cineva atinge clapele doar cu un deget, umplând întunericul care o înconjoară pe Arta. Întinde brațele: nimic. Face câțiva pași și tot echilibrul se tulbură: o lumină murdară și zgomote ciudate, disonante…glasuri, cuvinte necunoscute, agitație…Speriată, Arta face pașii înapoi. Liniștea revine. Odată cu ea, întunericul și pianul…
–Ce fac aici?
Nici un răspuns. Arta își strânge tot curajul și pornește cu pași hotărâți înainte. Fâșii de lumină și zgomote…Aceasta este o călătorie în timp…în trecutul acestei clădiri…printre cei care au trăit aici de-a lungul vremilor apuse…de mult apuse. Mergând înapoi, tot înapoi pentru cine știe cât timp…nu își dă seama când a căzut ostenită și copleșită de vacarmul vocilor amestecate. Poate a leșinat. Nu își mai amintește absolut nimic. Când deschide ochii, este lumină. Lumina soarelui care intră prin fereastra de lângă ea. Și pianul cântă acum foarte aproape. Se ridică încet și privește afară: nu vede nimic: ochii îi sunt orbiți de strălucire. Se întoarce spre cameră: în mijloc este un pian, în fața lui o fetiță apasă clapele cu un deget foarte sigur. Este tare ciudat îmbrăcată, dar zâmbetul și obrajii rotunzi o fac neasemuit de frumoasă.
–Te-ai trezit, Călătorule?! Cum te cheamă? Eu sunt Alisa…
”Cum de îi înțeleg cuvintele?” se întreabă Arta.
–Alisa, unde sunt?
–Ce nepoliticos! Și fetița se întristează.
–O, iartă-mă, eu sunt Arta, și mă simt pierdută! Nu am vrut să te supăr, iartă-mă!
Fetița vine spre ea și-și așază palma pe obrazul ei:
–-Te iert, desigur. Și nu ești pierdută, ești cu mine…Vrei să vorbim? Bine, uite mă așez aici lângă tine…nu avem prea mult timp. Mama nu va mai auzi pianul și va veni să vadă ce fac, de ce m-am întrerupt…Dar tot o să dureze ceva…
Alisa a luat-o de mână și s-a așezat pe jos, pe covor, lângă ea. Arta îi simte parfumul dulce de mușețel, de lapte, de zulufi transpirați…parfumul inconfundabil al unui copil sănătos…
–Vrei să-mi spui unde sunt aici?
–În Orașul Norilor Albaștri, atât de aproape de cer…dar tu de unde vii?
–De departe…am traversat fluviul cel mare și chiar deșertul…am venit din Orașul Verde Din Câmpie.
–Nu am auzit de el. Ai venit cu avionul?
–Ce este acela un avion, Alisa?
–Nu știi? Alisa râde și gropițele din obraji o fac și mai drăgălașă.
–Avionul este o pasăre de metal. Cu ea zbori, desigur. Atunci, cu ce ai urcat până aici?
–M-a purtat un Condor uriaș, într-un coș de nuiele.
Alisa râde și bate din palme.
–Glumești? Desigur…Arta, tu glumești!
–Nu! Nu! Uite, te rog…eu cred că am călătorit prin timp…cumva, nu înțeleg nimic…
–Da, chiar așa, Călătorii vin din viitorul meu, așa ca tine, dar și din trecutul meu…Mă întreb de ce nu mai sunt avioane în…
Dar ușa se deschide dintr-o dată și o femeie intră. Este atât de frumoasă în veșmintele ei vaporoase!
–Alisa, ce faci? Iar vorbești singură?!De ce ți-ai întrerupt lecția?
–Dar, mami, vorbesc cu Arta. Este un Călător! Uite, stă lângă mine! Arta, spune ceva ,te rog, hai…
–Bună ziua, Doamnă!
–Auzi, mami? Ai auzit-o?
–Alisa, liniștește-te! Nu este nimeni aici, în afară de noi două! Nu văd și nu aud pe nimeni! Te rog, nu începe iar cu iluziile tale! Credeam că ai renunțat la ele!
Arta se ridică în picioare. Alisa o prinde pe mama ei de o mână și o trage spre ea.
–Uite, este aici, atinge-o! Simți?
Arta îi simte palma pe braț. Dar ea se pare că nu simte nimic…
–Alisa, îmi rupi inima! Nu este nimeni aici! Nu simt nimic! Te rog, crede-mă! De câte ori am mai avut această discuție?
–Și eu te rog, mami, crede-mă! Arta este aici, a venit într-un coș de nuiele purtat de un Condor…tocmai ne întrebam de ce vor dispărea avioanele în viitor…ea vine din viitor, știu sigur aceasta…am chemat-o ca să poată spune povestea Orașului meu…
–Alisa, scumpa mea, Alisa, a fost doar un vis…este foarte cald aici, hai să bem apă rece și să ne scăldăm apoi împreună…te rog…
Copila pleacă tristă ochii. Oftează. Se întoarce spre Arta:
–Iartă-mă, dar trebuie să merg cu mami. Te rog să povestești despre Oraș…tati l-a construit…Drum bun să ai!
Arta îi face un pupic în vârful buzelor și i-l trimite pe degete. Alisa se înveselește și pleacă cu mama sa.
Arta nu încearcă să mai înțeleagă. Se întoarce spre fereastră. Ochii i s-au obișnuit cu lumina și privește în voie. Recunoaște strada pe care a venit: toate clădirile sunt întregi, frumoase…Sunt noi…tinere…și atât.
Se întoarce spre cameră. Lângă pian, pe jos, vede o coală răsucită sul. O ridică și o desfășoară: un desen naiv cu o cupolă minunată și o poezioară, ”Alisa, Alisa, visătoarea/Cântă, cântă neîncetat/Poate o aude privighetoarea/Și i-l aduce pe tata imediat…”
Tatăl, cel care a construit acest Oraș pentru ea…Tatăl, Arhitectul, este pierdut acum prin Orașul care abia a început să se înalțe spre cer….Orașul Norilor Albaștri, Orașul Ochilor Albaștri ai Alisei care vede și vorbește cu cele văzute și mai ales nevăzute, cu cele auzite și mai ales neauzite…
El, Tatăl, știe că Alisa este o fetiță fermecată, de aceea a luat-o și a plecat la capătul Lumii cu ea. Pentru că toți ceilalți oameni considerau că este bolnavă, doreau să o trateze cu tot felul de substanțe și aparate…Dar el a adus-o aici și-i construiește un Oraș așa cum îl vede ea în vise…pentru fiecare clădire are un desen naiv și o poezioară…Iar el le proiectează și le ridică una câte una, și toate au cupole. În aceste clădiri vor sta doar prietenii și oamenii buni. Și în cântecul vântului pe înălțimi, Alisa va crește mare, fericită…
De unde i-au venit gândurile acestea Artei? De la Arhitect? De la Oraș? Și ce va face cu ele? Rostul, înțelesul tuturor celor întâmplate, care este de fapt? Tot nu-l găsește…Alisa a văzut-o, i-a vorbit –atât de puțin!–chiar ea a adus-o acolo, în camera ei, să-i afle neasemuita poveste…Și apoi….Liniștea s-a spart: voci…amestecate, neînțelese…și lumina aceea confuză…murdară…Respiră…respiră…Și, da, se întoarce, înțelege că se întoarce în timpul său. Întunericul desăvârșit și inima care bate atât de puternic…Acum trebuie să iasă, să pășească în urmă un pas, doi…găsește peretele și iese prin el la fel de ușor cum a intrat. Lumina de-afară o orbește. Își acoperă ochii cu palmele și încearcă să își regăsească echilibrul.
În liniștea aceea încep să răsune –pe rând, la început, ca un murmur, apoi din ce în ce mai tare–clopotele nevăzute, ascunse prin cupole. Muzica lor este înălțătoare. Arta își ridică brațele și se ridică pe vârfuri: va zbura…va zbura prin Orașul din visul unei fetițe fermecate…
Gândurile îi vin acum amestecate, sunt frânturi de imagini, de cântec, de versuri aiurite, culori, desene: geometrice și artistice…râsul Alisei, îmbrățișările tatălui și ale mamei, avioane și alte mașinării ciudate care ajută la ridicarea Orașului…Arta îi primea astfel povestea…
Ea aleargă pe străzi. Partea ruinată a Orașului este extrem de mica: doar o stradă. Și înțelege: aici se află inima lui și nu trebuie tulburată de nimeni. Vizitatorii și călătorii nu au ce căuta aici. Casele nu i-au lăsat să se apropie, să le repare, să le deranjeze. Doar pe Arta au primit-o. Pentru că Alisa a chemat-o, să-i afle povestea. De aceea nu s-a mirat când a apărut în camera cu pianul. Și asta să fie tot? De ce tocmai ea? Simte că este legată cumva de Alisa și de tatăl ei, Arhitectul. Dar nu înțelege cum…Sau poate…Gândul vine neașteptat: când acei oameni au părăsit la un moment dat Orașul –din cine știe ce motiv, și după cât timp de la ridicarea lui–ei s-au împrăștiat în toată Lumea și ea, Arta, este o urmașă a lor…O urmașă directă a Alisei, pentru că și ea vede și aude mai mult decât ceilalți oameni, pentru că iubește clădirile, pentru că…
Va trebui să se gândească și să pună în ordine toate acele mesaje ciudate primite după întoarcerea în Timpul ei.
Dar acum vine seara și trebuie să se oprească. Orașul mai are atâtea să-i arate și ea mai are atâtea să înțeleagă…Și abia când toate se vor desăvârși în mintea și în sufletul ei, se va urca în coșul de nuiele și un Condor o va duce pe malul fluviului. De acolo va porni spre casă, spre Orașul Verde Din Câmpie. Acolo va începe să scrie povestea adevărată a Orașului Norilor Albaștri. Să o cunoască lumea pe Alisa și pe tată ei, Arhitectul care construise în vârful unei stânci visele copilei fermecate. Și să-i amintească că într-un timp de mult apus zbura în păsări de metal numite avioane…
Dar acum trebuia să-și găsească un loc de odihnă…De mâine avea încă atât de mult de cercetat și de ascultat…atât de mult….


Joi,6 aprilie, 2017


În spatele acestei povești se află un Oraș adevărat care m-a inspirat, este Aradul, Orașul cu cele mai frumoase cupole pe care le-am văzut vreodată. Pe câteva le-am fotografiat și vă invit să le admirați. Ideal ar fi să veniți la Arad să vă bucurați cu adevărat de ele, și nu numai…El a devenit Orașul meu de vacanță din fiecare zi a vieții! Este incredibil de bine să te simți în vacanță doar ieșind din casă și să-ți imaginezi că faci parte din visele unui fetițe fermecate…Și toate acestea le datorez–cum altfel?—Zburătorului meu cu ochi albaștri pe care l-ați cunoscut în prima poveste.