Vineri, 28 aprilie, 2017
• 1.Sir Eduard

Muzica Palatului abia se aude, suavă în ton minor…
Apoi, treptat, dispare sub razele soarelui, odată cu Palatul…Rămâne doar foșnetul frunzelor și murmurul apelor curgătoare care se varsă în Lac.
Se însera de-acum. Ala s-a ridicat din iarbă, și-a frecat ochii cu pumnii și a privit din nou, dar el, Palatul nu mai era, așa încât și-a aranjat volanele rochiei și a pornit alergând spre casă, dorindu-și din suflet ca el să nu îi fi observat absența. Alerga rugându-se încetișor: ”Te rog, Doamne! Te rog, Doamne! Te rog…Te rog!”
A încercat să își liniștească inima înainte să intre în casa posomorâtă, în vârful picioarelor…
–-Iar ți-ai pierdut timpul urmărind fantasme!
El era acolo, în jilțul său, impecabil și sever. Necruțător, o, atât de necruțător! O clipă, inima ei s-a oprit și abia a reușit să șoptească:
–-Sir Eduard… și să facă o reverență.
El o privea cu atâta insistență încât simțea pe piele și în păr furnicături.
–-Tânărul Filip te așteaptă!
–-Tânărul Filip este doar un băiețel de 2 ani pe care l-am lăsat dormind acum un ceas…Mi-e greu să cred că mi-a simțit lipsa…
Se abținea cu greu să își pună mâinile în șolduri și să îl înfrunte în limba ei mult mai simplă… Apoi ar fi dorit să îi zgârie fața, să îl pălmuiască, să îl calce în picioare cu severitatea și calmul lui cu tot! Dar acum era obosită și îl auzea pe micul Filip scâncind în spatele ușilor: deci, chiar se trezise!
–-Acum, mă scuzați!
El continua să o privească nemișcat, fără o vorbă…și după plecarea ei a rămas mult timp așa…îi auzea glasul vesel împăcându-l pe Filip. Apoi, cântând…
Sir Eduard ar fi vrut să îi pună o mie de întrebări, ar fi vrut să îl ajute să o înțeleagă, să își așeze palmele pe obrajii ei roșii, arzând de sănătate, ar fi vrut să o certe, ba nu, să o ierte că iar fugise și uitase de tot și de toate, urmărindu-și fantasmele. Dar neputând înșela aparențele, rămase nemișcat până când mama sa intră în cameră urmată de sora lui:
–-Aici erai? Pregătește-te pentru cină!
–-Mulțumesc, mamă!
–-L-am auzit mai devreme pe Tânărul Filip plângând. De ce o mai plătești pe femeia aceea ingrată dacă nu îi poartă de grijă?
–-Oh, iar purtăm această discuție inutilă? Agnes i-a salvat viața și știi bine că fără ea…
–-Într-adevăr, o discuție inutilă: mereu o aperi. Să încetăm.
După cină, familia se reunea în jurul Tânărului Filip încercând să îi câștige atenția măcar, dacă nu dragostea…Agnes îl ducea până la ușa sufrageriei—ea nu intra niciodată–și îl încuraja să meargă spre rudele sale. Copilul știind că ea îl așteaptă, intra hotărât și întindea mânuța tuturor, zâmbind. Încă nu vorbea suficient de clar ca să se poată face înțeles și nici nu încerca. După ce își termina turul, felicitat de toți pentru drăgălășenia lui, alerga spre Agnes care îl lua în brațe și—spre disperarea celor din sufragerie—îi săruta zgomotos obrajii palizi. El își petrecea mânuțele în jurul gâtului ei și întorceau fără nici un regret spatele distinsei adunări. Se duceau să mănânce și să se joace cu AneLis, fetița tot de 2 ani a lui Agnes.
Sir Eduard se întreba–privindu-i—când va înțelege Tânărul Filip că ea nu este mama lui, ci doar doica?! Nu se putea opri să se întrebe: dacă salvându-i viața, nu devenise ea mai mult mama sa decât cea care dându-i viață, murise?! Se sperie de propriile-i gânduri și apoi zâmbi întrebându-se ce ar spune mama lui, aflându-le… Și chiar ea îl trezi din visare:
–-Te preocupă și pe tine paloarea Tânărului Filip?
–-Nu mi se pare mai palid astăzi. Doctorul mi-a spus dimineață, după ce l-a examinat, că este într-o stare foarte bună!
–-A fost doctorul aici? De ce nu a vorbit cu mine?
–-Nu am considerat necesar să te deranjez atâta vreme cât totul este foarte bine!
–-Bucuriile trebuie împărțite, ca și necazurile, de altfel, iar eu cred că am fost alături de tine ca o mamă grijulie mereu!
–-Sigur, mamă, te rog să mă ierți!


• 2.Agnes

De fapt numele ei nu era Agnes, era Ala…
Cu aproape 2 ani în urmă, în rochia ei de stambă roșie, stătea în iarbă, pe malul Lacului, alăptându-și fetița și privind cum Palatul apărea în primele raze ale Soarelui iar muzica lui fermecată picura în tonuri minore… Erau cumva dincolo de timp, ea și Palatul din Ostrovul Fermecat… Părul ei negru, strălucitor, și rochia roșie erau un contrast puternic în iarba verde, smălțată cu flori galbene. O zi întreagă plutea Palatul pe ape, o zi întreagă muzica sa învăluia lumea, ca totul să dispară odată cu apusul Soarelui. An de an, în prima zi de vară, Ala îi aștepta revenirea, imaginându-și mereu altfel viața Zânelor care locuiau în el, sperând de fiecare dată că o vor zări și vor veni la ea… sau o vor chema la ele… De câteva ori încercase să traverseze înot apele, dar de fiecare dată se scufundase într-o ceață aurie care o învăluise nelăsând-o să mai vadă nimic, întorcând-o la mal.
Acum, fetița ei de doar câteva zile, Ina, sugea fericită în brațele ei, sub primele raze ale Soarelui, într-un echilibru perfect cu misterul care se năștea din ape…
Dar nici în anul acesta din Palat nu a apărut nimeni și la asfințit s-au întors în sat. Abia au intrat pe uliță că maică-sa venea alergând spre ele:
––Vino! Vino repede! A venit un om de la Casa Mare, caută o doică!
–-Eu nu vreau să fiu doică! Eu nu vreau!
Femeile din sat au început să se strângă în jurul lor.
–-Mergeți voi, dacă vreți! Eu nu vreau!
–-Mergeau ele, nu te așteptau pe tine, dar nici una nu alăptează acum!
–-Eu nu vreau!
Ala s-a desprins din grupul lor și pornește în fugă spre casă sub privirile lor dezaprobatoare.
Casa lor este cea mai mică din sat, ele sunt cele mai sărace, pe tatăl Inei nu-l știa nimeni, nu îl văzuseră niciodată, iar Ala fusese găsită de mama ei adoptivă într-o tufă, când era doar o copilă de poate un an… Dar Alei părea să nu îi pese de nimic, nu își dorea mai mult, era fericită, mereu la fel de veselă și de frumoasă.
Ajuns înaintea ei, la poarta căsuței o aștepta majordomul Casei Mari.
–-Poți să pleci, eu nu vreau să fiu doică!
–-Dacă nu vii acum, copilul va muri la fel ca mama lui! Înțelege, fato, este vorba de viață sau de moarte!
Ala a simțit cum amețește și s-a așezat pe iarbă.
–-Ce spui tu acolo?
–-Mama copilului a murit la naștere. Iar el este atât de slab! Abia mai respiră. Dacă nu vii, cât crezi că va trăi? Asta îți dorești? Să lași un copil să moară?!
Ala își scutură pletele negre încercând să alunge gândurile rele. Se ridică în picioare, hotărâtă.
–-Să mergem, atunci, omule! Acel copil nu va muri. Dar merge și fetița mea acolo. Nu plec fără ea.
–-Dacă…
––Mergem sau nu?! Mamă eu plec doică la Casa Mare. Să vii să ne vezi, să nu uiți de noi!
S-au urcat în trăsură și au pornit. În tot timpul acesta, Ina a dormit liniștită…
Ala nu văzuse niciodată Casa Mare. Aflată acum în fața scărilor o privește uimită: cine și-ar dori să locuiască într-o casă atât de posomorâtă? Cărămizile înnegrite de vreme îi dădeau un aer atât de sumbru! Și era atât de înaltă! Chiar nu își dorea să intre deloc, dar majordomul o împinge de la spate și apoi plecă să le anunțe venirea. Rămasă nemișcată în holul întunecos, Ala începe să tremure. Se deschide o ușă și apare o doamnă înaltă îmbrăcată într-o rochie cu prea multe volane.
–-Iată-te, în sfârșit! Mișcă-te, odată! Și lasă acum copilul acela din brațe! Măcar de ți-ar fi mai lăsat lapte și pentru Tânărul Filip! Haide! Haide!
Ala o privea și aproape nu îi înțelegea cuvintele. O strânse instinctiv pe Ina la sân. De fapt, ce contau toate acestea? Ea venise pentru copil!
–-Unde este copilul? întrebă apropiindu-se.
–-Aici, hai, uite! Și intrară într-o cameră imensă unde era atâta lume! În mijloc se afla leagănul. Se îndreptă fără nici o vorbă spre el în murmurul celorlalți. Văzu un chip palid înconjurat de dantele între care aproape se sufoca. O puse pe Ina lângă el, îi desfăcu scutecele și se înfioră descoperind cât era de mic și de slab: nu putea nici să își deschidă ochii. Ala îl luă în brațe și îl puse la sân. Dar el abia respira.
–-Hai, pui de vrabie, deschide gurița…hai…
Ceva îl impulsionă: poate glasul, poate căldura ei, și începu să sugă. Ala respiră ușurată și murmură:
–-A, ce bine, ce bine…hai…
Totul dispăru din jurul lor: erau doar ei doi, legați de cea mai puternică vrajă, cea a supraviețuirii. Ala îi salvase viața și avea să o facă de acum încolo în fiecare zi, în fiecare zi… Când s-a săturat, l-a așezat ușurel înapoi în leagăn. Pentru câteva clipe, cei doi copii au dormit unul lângă altul. pacea a fost spartă de vocea aceea severă:
–-Ia-ți copila și să mergem!
Ala a privit-o mirată, trezită parcă din somn. Apoi a înțeles, a luat-o pe Ina în brațe și a urmat-o sub privirile curioase ale celor din cameră.
La discuția care a urmat au participat sir Eduard, tatăl copilului și bunica lui, Lady Victoria. Ei așezați în fotolii, Ala în picioare, cu fetița în brațe.
–-Trebuie să punem foarte multe lucruri la punct. Cum te numești?
–-Ala.
–-Ce nume este acesta? Unul păgân, negreșit! Va trebui să îl schimbăm! De ce ți-ai adus și copilul tău? Majordomul nu ți-a spus să îl lași acasă?
–-Ba da.
–-Și atunci?
–-Eu nu am vrut să vin aici!
–-Ce spui? Cum să nu vii?
–-Am venit pentru că nu puteam să las să moară copilul. Dacă i-am salvat lui viața, cum îmi puteți cere să îl las pe al meu să moară?! Fără Ina eu nu rămân aici. Atât.
Indignarea o sufocă pe Lady Victoria, de acea răspunde sir Eduard:
–-Mi se pare corect: dacă ai grijă de Tânărul Filip, poți păstra și copila ta.
–-Eduard! Cum poți permite asta?
–-Mamă, sunt multe alte aspecte pe care trebuie să de discutăm acum…
–-Dar niciodată să nu mai îndrăznești să îți așezi copilul în leagănul nepotului meu!
Ala o privește și nu înțelege. În acea zi ea salvase un copil. Mama lui, Lady Daiana, murise la naștere și îi transmisese toată slăbiciunea și tristețea ei. Ala nu știa ce avea de înfruntat cu adevărat, vedea doar doi oameni dornici să îi schimbe total viața și care, în loc să îi mulțumească pentru că le redase prețiosul copil, erau profund nemulțumiți de ea, ba mai mult, se așteptau să renunțe la propria ei fiică!
Pentru început Ala a fost dusă să facă baie și să își schimbe rochia. Cea nouă era oribilă și o stânjenea. A hotărât că o va purta doar în preajma stăpânilor. Apoi ea și fetița au fost duse în biserică și botezate: Agnes și AneLis. Au primit o cameră mare în care se găseau prea multe lucruri inutile, pe care—de altfel—treptat le-a scos, oprind doar strictul necesar, creând astfel un spațiu în care să poată respira. Aceasta a fost prime ei mare grijă: în casa mohorâtă simțea că se sufocă, nu avea suficient aer, totul o apăsa.
Tot personalul Casei Mari considerându-se că face parte dintr-o clasă privilegiată, a privit-o cu o imensă condescendență, ca pe o sălbatică acceptată printre ei datorită situației nefericite în care se afla Tânărul Filip. Pe Ala nu au afectat-o deloc toate acestea, din contră, de multe ori o făceau să râdă, întrebându-se de ce oamenii aceștia sunt atât de caraghioși?!
S-a împrietenit totuși cu bucătăreasa. Aceasta primise de la stăpâni sarcina să o hrănească cât mai bine. Dar nimic din ce gătea nu era pe gustul Alei, așa încât a fost nevoită să o lase pe ea să își pregătească ce dorea, adică doar mâncăruri foarte simple, așa cum fusese obișnuită de o viață. Bucătăreasa, îmbătrânită în slujbă și fără familie, le-a îndrăgit foarte mult, iar AneLis stătea cu ea când Ala era ocupată.
•
Pe cât de dependent a devenit de Ala Tânărul Filip, pe atât de independentă a crescut AneLis. Ea a refuzat să mai sugă de la un an, pe când el a fost cu greu înțărcat la doi ani și nu admitea să îl atingă nimeni, doar Ala și AneLis. În prezența lor se comporta perfect normal: mânca, se juca, dormea, era vesel, activ, asculta ce i se spunea. În momentul în care nu o mai simțea în preajmă era disperat: plângea, se sufoca, leșina. Ala nu întreținuse în niciun fel această dependență, dar intuiția îi spunea că acest copil are o nevoie disperată de dragoste, de prezența ei caldă în lumea rece din acea casă posomorâtă. Lady Daiana, mama lui, nu îl dorise, cum de altfel nu dorise nici să fie soția lui Sir Eduard, nici să își părăsească familia, camera ei cu păpuși, acuarele și broderiile… Nu dorise decât să fie lăsată în pace în și slăbiciunea ei răsfățată. Pentru că cele două familii au hotărât altfel, ea a fost profund nefericită. Iar pe timpul sarcinii s-a simțit atât de rău încât a început să urască ființa aceea din interiorul ei care îi consuma și ultimele puteri. Sfârșise prin a-și dori cu disperare să moară pentru a scăpa de toată suferința. Astfel, Tânărul Filip venise într-o lume rece, singur și speriat. Căldura și laptele Alei se luptaseră în trupul mic, clipă de clipă, cu sângele lui aproape rece moștenit de la mamă.
Ala era rațiunea lui de a trăi iar AneLis, tovarășul nedespărțit de joacă.
• 3.Sir Eduard
Purtând încă în minte imaginea Palatului pe care nu avusese vreme să îl privească decât puțin timp înainte de apus, Agnes a luat în brațe băiețelul supărat și l-a dus la bucătărie unde îi aștepta AneLis să mănânce înainte de culcare.
Puțin mai târziu, cei doi copii, în pijamale, se jucau în patul mare al lui Agnes. Se hârjoneau, săreau. Se gâdilau și râdeau în hohote. Filip uitase de toate spaimele. Și desigur, dormea cu ele, pentru că Lady Victoria fusese nevoită să accepte că acesta era singurul mod în care putea fi liniștit: altfel plângea toată noapte. Sprijinită de fereastră, Agnes privea gânditoare stelele primei zile de vară. Se gândea la Palatul Fermecat și parcă îi auzea iar muzica. În camera aproape goală, aerul era curat și începuse să se răcească. Ușa se deschise brusc și Lady Victoria intră supărată:
–-Ce este zarva această? Și de ce ții fereastra deschisă? Vrei să răcească copilul?
Cei doi copii au amuțit. AneLis în picioare, în pat, a întins brațele lateral, ocrotitoare: în spatele ei s-a ascuns Filip, privindu-și încruntat bunica. Agnes, deranjată din visare, o privește la fel:
–-Copiii se joacă, nu este nimic rău în asta! Și au nevoie de aer curat înainte de somn, nu răcește nimeni!
––Nu sunt de acord…
–-Atâta vreme cât Filip este sănătos va trebui să fiți de acord!
–-Este o obrăznicie!
–-Este doar adevărul! Și este foarte simplu. Acum, noi vă spunem ”noapte bună!” Hai, copii, spuneți și voi…
Cei doi mormăiră ceva și se trântiră în pat iar Agnes se așeză între ei, învelindu-i ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Lady Victoria ieși jurându-și în gând să găsească cât mai repede o rezolvare pentru această situație mai mult decât neplăcută: acea femeie ingrată devenea din ce în ce mai obraznică!
După plecarea intrusei, cei doi copii și-au reînceput hârjoneala, ciufulind-o și gâdilând-o pe Agnes.
•
În salon, în același jilț în care îl găsise Agnes când ajunsese acasă, Sir Eduard era mai plictisit ca niciodată și îl invidia pe Filip sincer: când mama sa deschisese ușa auzise râsetele lor. Se întreba când râsese și el ultima dată din toată inima? Nu își amintea… În schimb își amintea veșnicele discuții purtate cu Lady Victoria despre nemulțumirile ei în ceea ce o privea pe Agnes. Începuse să se simtă obosit de ele pentru că nu reușea deloc să o înțeleagă: ce avea—de fapt—împotriva ei? Atâta vreme cât Filip se simțea bine, ce îi putea reproșa? Nu era vina ei că Filip nu îi agrea și pe ei, era vina lor. Era conștient că Agnes nu îi influența comportamentul de respingere—sau maxim de toleranță—în ceea ce îi privea, din contră, îl ajuta să devină sociabil. De fapt, încă era foarte mic, abia avea doi ani…Este adevărat, AneLis se simțea bine oriunde: nu îi păsa dacă era singură, cu bucătăreasa, sau descoperită de majordom sub masa din sufragerie și certată. Alerga de colo-colo toată ziua, cu zâmbetul ei drăgălaș, cu pletele ei negre, lucioase, vibrante, ca ale mamei sale. El nu se putuse opri să nu vadă toate acestea și să se întrebe de ce AneLis era plină de vitalitate, era fericită și liberă iar Filip era atât de firav și de capricios? Copilul care începuse să plângă când trezindu-se nu o găsise pe Agnes lângă el, acum râdea nestingherit, jucându-se cu ea. Doar cu ea…
Sir Eduard își strânse fruntea în palme și își promise să stea de vorbă cu Agnes: să îl ajute să înțeleagă. Să îl învețe drumul spre fiul său, pentru că totul părea foarte complicat în acel moment, iar Filip era moștenitorul familiei. Dar—dintr-un motiv sau altul–avea să tot amâne această discuție…
În ceea ce îl privea pe el, discuțiile despre o nouă alianță matrimonială au început la mai puțin de un an de la moartea lui Lady Daiana, dar spusese un NU hotărât. Experiența lor îl impresionase profund, chiar dacă nu vorbise cu nimeni despre aceasta. Toată nefericirea și durerea ei, nejustificate din punctul lui de vedere, îl nedumeriseră la început: nu înțelegea de ce acceptase să îi devină soție dacă nu dorea?! El încercase să se poarte cât mai bine cu ea, dar eșuase lamentabil. Apoi moartea ei și nașterea lui Filip l-au umplut de sentimente contradictorii. Grija pentru sănătatea copilului îl ținuse multe nopți treaz. Iar acum, când medicul îi confirmase odată în plus că este bine, mama lui nu îl lasă să se bucure îndeajuns… Și apoi era și Agnes. De doi ani locuiau în aceeași casă și nu știa despre ea cu mult mai mult decât în ziua în care venise. Îi știa frumusețea chipului, blândețea glasului când era cu cei doi copii și promptitudinea răspunsurilor incomode. Dar mai presus de toate admira la ea devotamentul față de Filip. Nu înțelegea unde era izvorul lui. Ea avea propria sa copilă și încă suficientă dragoste de oferit ”puiului ei de vrăbiuță” cum o auzea adesea că îl alintă. Renunțase la lumea ei și venise aici ca să îl salveze, fără să știe cât va trebui să rămână ca să îl ajute și să crească… Acestea păreau să îi fie suficiente, pentru ele trăia. Nu pleca niciodată în sat; uneori venea mama ei în vizită. Doar uneori pleca în hoinărelile ei solitare prin pădure, spre Lac… Într-o zi a săvârșit o indiscreție și a întrebat-o despre tatăl fetiței. Ea nu i-a răspuns, doar a zâmbit. I-a întors spatele și a plecat.
•
Revenind la seara aceasta, Sir Eduard știe—pentru că deseori, în miezul nopților, purtat de neliniști venea în camera lor și îi privea pe toți trei cum dorm—că de acum Filip a adormit cu căpșorul în palma lui Agnes iar AneLis, de partea cealaltă, așezată pe o parte, cu spatele, dar lipită de ea. Se întreabă cum poate dormi ea toată noaptea doar pe spate, cu grijă să nu îi deranjeze pe cei doi copii?
De fapt, Tânărul Filip nu a adormit: doar se preface. Îi place să stea așa, cu obrazul în palma lui Agnes, să îi simtă mirosul și să îi privească chipul printre gene în lumina slabă a lunii… să simtă că îi este puțin frig și să aibă motiv să vină și mai aproape de ea, să se învăluie în liniștea pe care i-o oferă.
În acea noapte, Filip și AneLis au visat pentru prima dată Palatul Fermecat pentru că în visul ei, Agnes reușind să treacă apele curgătoare și făcând primii pași pe o alee de lumină le-a transmis și lor imaginile și starea ei de extaz.
• 4.AneLis
Lady Victoria își păstrase intactă furia din seara precedentă până la sfârșitul micului dejun. Rămasă singură cu fiul său începu prezentarea argumentelor:
–-Dragul meu fiu, Agnes a devenit atât de obraznică încât îmi pune la îndoială autoritatea! Și…
Dintr-o dată, deosebit de agasat, Sir Eduard o întrerupse ridicând palma dreaptă. Încercă să își găsească tonul obișnuit, dar nu reuși și îi vorbi pe cel sever, pe care nu îl mai folosise niciodată în prezența mamei sale.
–-Doamnă! Această discuție este ultima—ați înțeles bine—ultima, pe această temă. Atâta vreme cât eu sunt stăpânul acestei case în urma testamentului tatălui meu și Tânărul Filip este fiul meu, hotărăsc pentru prezent și pentru viitor că Agnes își îndeplinește îndatoririle atâta vreme cât copilul este sănătos și va rămâne alături de el oricât va fi nevoie, chiar și toată viața, dacă el este fericit așa! În consecință, nu mai sunt dispus să mai aud nicio critică—dar nici una!—la adresa ei! Dacă această situație nu vă convine, vă puteți muta în oricare altă casă vă place!
Sir Eduard se ridică și plecă. Lady Victoria rămase în scaun: nu putea să creadă că fiul său îi luase apărarea acelei femei, ba mai mult, o invitase pe ea, mama lui devotată, să plece din casă! Imposibil!!
Pe fereastra deschisă, de undeva din grădină, se auzea cântecul AneLisei în limba aceea păgână a lor. Apoi, mult mai slab, cel al lui Filip, în aceeași limbă. El, Tânărul Filip, moștenitorul familiei, era lăsat de tatăl său la discreția celor două creaturi ignorante. Ea nu va putea să tolereze niciodată—dar niciodată—așa ceva! Mai bine pleacă… Apoi auzi foarte clar glasul fetiței:
–-Bună dimineața! salutându-l pe Sir Eduard care se dusese la ei. Parcă îl vedea pe Filip ascunzându-se în spatele ei la vederea tatălui, așa cum făcea mereu. Dar Lady Victoria se înșela, în această dimineață, Filip i-a zâmbit timid lui Eduard și i-a întins mâna pentru salut, din proprie inițiativă.
Agnes, așezată pe iarbă, în rochia ei de stambă roșie, împletește coronițe din flori galbene. Își ridică privirea și schițează un salut formal înclinând ușor capul. Cei doi copii s-au luat de mână și au început să dansează în jurul ei, cântând acum împreună. Sir Eduard îi privește și o bucurie imensă îl cuprinde fără să știe de ce. Ar vrea să se așeze și el în iarbă, să intre în jocul lor dar ceva îl reține. Nu poate însă nici să plece: acea explozie de fericire, atât de neașteptată nu trebuie tulburată. Ramas în picioare îi privește gândindu-se că Tânărul Filip a devenit un copil normal care se joacă iar acuzele mamei lui în ceea ce o privea pe Agnes erau mai mult decât nedrepte. În acea clipă intuiește că ea era geloasă pe Agnes. Evident, nu ar recunoaște niciodată, dar cum altfel ar pute să îi explice purtarea?! Și apoi insistența ei ca el să se recăsătorească… Poate se teme că el nutrește anumite sentimente pentru Agnes? Cum de nu s-a gândit la aceasta până acum? O privi o clipă pe Agnes cu alți ochi. Tresări văzându-i linia delicată a gâtului și părul negru care îl mângâia parcă…
Cei doi copii au luat-o în brațe în același moment și se tăvălesc prin iarbă. Și așa, dintr-o dată, a devenit mama lor, o mamă tânără și frumoasă, desigur, dar toată mamă și atât de puțin femeie!
Sir Eduard pleacă păstrând încă în minte imaginea lor în iarba proaspătă. Lady Victoria nu fusese pentru el niciodată o astfel de mamă! Niciodată! Și se bucură că Filip crește alături d ea!
Lady Victoria nu își consumase întreaga indignare când AneLis a intrat alergând în sufragerie:
–-Ce cauți aici?
Fetița doar zâmbește și îi pune pe genunchi o coroniță împletită din flori galbene, la fel cu cea pe care o poartă și ea în plete. Apoi pleacă tot în fugă. La ușă o aștepta Filip, și el cu flori pe cap. Ea îl ia de mână și râzând, pleacă să se joace.
–-Ce să fac eu cu florile tale? Se întreabă în șoaptă Lady Victoria. Ar vrea să le arunce, dar ceva o oprește. Se ridică oftând și lasă coronița pe masă.
•
Timpul a trecut…
În ceea ce o privește pe AneLis, de cinci ani, de când au venit la Casa Mare, a adormit în fiecare seară și s-a trezit în fiecare dimineață alături de Filip. Este tovarășul ei de joacă pe care știe instinctiv că trebuie să îl apere mereu. Pentru că el—fără ca ea să înțeleagă de ce—plânge și suspină. Și se întristează…și se teme… Ea nu plânge niciodată, nici dacă se lovește, cade sau răcește, sau rămâne singură. Toată lumea este a ei, nu se teme de nimic și de nimeni. Când Filip plânge îl tot întreabă” De ce?De ce?, dar el nu îi răspunde niciodată. Atunci îi îmbrățișează și îi șoptește numele dat de Agnes: ”pui de vrăbiuță”. Uneori trebuie să vină și ea ca să îl poate liniști. Atunci, AneLis îl privește cu ochii ei mari, rotunzi, plini de mirare: nu îl înțelege. Cum nu poate înțelege de ce seara, înainte de culcare, Agnes îl îmbracă cu cele mai caraghioase haine din lume și îl duce în sufragerie, unde ea nu are voie să intre niciodată, nu că această interdicție ar fi oprit-o vreodată, pentru câteva minute ca să își salute rudele și chiar musafirii care se întâmplă uneori să fie în vizită.
Când va crește mai mare, poate va înțelege toate acestea… sau Filip nu va mai plânge…
AneLis știe foarte bine că Agnes este mama ei și cu toate acestea acceptă nevoia lui Filip de a fi iubit și răsfățat de ea în egală măsură, nu a simțit niciodată gelozie, din contră, simte că el trebuie ajutat și ocrotit tot timpul pentru că totul pare greu pentru el… iar ele sunt acolo tocmai pentru a-i ușura povara.

• 5.Palatul de Cleștar
Plouă torențial. În fața ferestrei deschise, Agnes stă nemișcată.
A plouat de dimineață în prima zi de vară a anului. A alergat într-un suflet să vadă Palatul Fermecat ivindu-se odată cu lumina zorilor. Era prima dată, în atâția ani, când ploua în această zi. Iar el, Palatul, nu a apărut, muzica lui nu s-a auzit. Doar ploaia… S-a gândit că s-a pierdut printre cețuri, că este de fapt acolo, dar ea nu îl poate vedea… S-a întors acasă spre prânz, înfrigurată și tristă. Spera doar ca cei doi copii să nu o fi exasperat pe Lady Victoria cu nebuniile lor. Filip crescuse suficient de mare ca să nu se mai teamă de bunica sa, de mătușa sa, de tatăl său: avea 7 ani!
Chiar dacă adormea tot cu obrazul în palma ei, împreună cu AneLis învățase să alerge prin toată casa, să se ascundă în dulapuri, să facă dezordine și mai ales să spună NU. Fiind încă mai firav decât un copil de vârsta lui și pentru că medicul îi recomandase să nu fie supus nici unei activități care să îl solicite prea mult sau să îi displacă, Sir Eduard amânase să îi aducă un instructor pentru a face lecții cu el, așa încât tot timpul continuă să și-l petreacă în compania AneLisei și a lui Agnes, cu jocuri copilărești, povești, scurte excursii prin pădure și pe malul râului care se varsă în Lacul din care apare Palatul Fermecat, în prima zi de vară a fiecărui an.
De câtva timp, Agnes se gândește că ar trebui să se întoarcă la căsuța din sat, ea nu mai este doică de mulți ani, dar Filip continuă să facă aceleași crize de plâns și se sufocă dacă ea lipsește mai mult timp de lângă el. Nici nu admite că ar putea face ceva –orice–fără AneLis. Lady Victoria s-a obișnuit cu prezența lor și nu mai încearcă să schimbe nimic pentru că a înțeles că nu poate, pur și simplu.
Privind ploaia, Agnes realizează că poate rostul vieții ei este—după ce i-a salvat viața– să îl apere de el însuși (de ceea ce Lady Daiana i-a transmis prin sângele ei, tristețile și slăbiciunea) și să îl crească pe Tânărul Filip alături de fetița ei. Dar astăzi s-a întristat pentru că s-a văzut lipsită de bucuria adusă de apariția Palatului Fermecat.
În fața ferestrei, pierzând și ultima speranță că ploaia va înceta prea curând, și-a lăsat gândurile să alerge singure încolo și încoace…
Ajuns în spatele ei fără să îl audă, Sir Eduard o privește nedumerit: afară plouă, în cameră este aproape întuneric dar silueta ei radiază lumină…
El fusese plecat un anotimp întreg, călătorise și se gândise cum să își pună ordine în gânduri și mai ales în viață: să stabilească ce are de făcut de acum încolo. Abia sosit, venise să îl caute mai întâi pe fiul său, care nu putea fi decât în compania AneLisei și a lui Agnes. Dar o găsise doar pe ea singură, în camera aceea mare și ajunsă aproape goală după ce înlăturase lucrurile considerate de ea inutile, privind ploaia, învăluită într-o aură minunată. Tocmai se întreba dacă nu ar fi mai bine să se retragă în liniște, să nu-i tulbure meditația când Filip și AneLis au năvălit în cameră strigând-o pe Agnes:
–-Ala, Ala, vino repede…și s-au lovit de el.
Agnes a inspirat profund, chemându-și gândurile înapoi, reîntorcându-se în realitate, și privind spre ei, l-a descoperit cu mirare pe Sir Eduard.
–-Sir! V-ați întors! Copii, salutați…
Eduard s-a lăsat într-un genunchi—gest cu totul neașteptat din partea lui atât pentru el însuși cât și pentru Agnes—și îi îmbrățișează pe cei doi copii mirați care, aproape uitaseră de existența lui. Se ridică apoi cu amândoi în brațe.
–-Cât de mult ați crescut!
Agnes are impresia că nu a regăsit realitatea potrivită, că visează încă…
–-Să îl chemăm pe majordom, să aducă darurile pentru voi, să le desfacem împreună!
Copiii vorbesc repede în limba simplă a lui Agnes și Sir Eduard nu înțelege nimic. Privește întrebător către Agnes care tace încă surprinsă de realitate.
–-Agnes? S-a întâmplat ceva?
–-Astăzi a plouat…
–-Dar aici plouă mai mereu…
–-Niciodată însă în prima zi de vară! Azi, Palatul Fermecat nu a apărut…
Agnes nu știe cum i-au ieșit vorbele acestea în prezența lui. Nu înțelege nevoia această atât de nouă să îi împărtășească gândurile ei, tocmai lui, atât de sever mereu, atât de… plecat în ultimul timp… El… Ea…
Desigur, Agnes nu știe că el a apărat-o mereu în fața mamei lui… firește, nu pentru ea ci pentru fiul său. Chiar și acum, nici nu intrase bine în casă și Lady Victoria începuse să se plângă de dezordinea pe care o fac cei doi copii, total nedisciplinați, aproape niște sălbatici…”vai, uite cum este ea nevoită să vorbească despre nepotul ei, Tânărul Filip, dar…” Sir Eduard o oprise ridicând palma dreaptă și ieșind din sufragerie fără nici o vorbă în plus.
Agnes constată cu mirare că în pofida gălăgiei făcute de cei doi copii, se simte învăluită într-o tăcere profundă.
Majordomul a adus pachetele și așezați pe jos, cei trei le desfac nerăbdători.
–-Aceasta este pentru tine…
Sir Eduard nu pare să fi auzit ceva din cele spuse de ea despre Palatul Fermecat pentru că nu i-a răspuns nimic.
Agnes își primește cadoul și îl desface: este o carte. Rămâne interzisă: ea nu știe să citească! Ca și cum i-ar fi citit gândurile el spune:
–-Ți-o voi citi eu. Este povestea Palatului de Cleștar.
Totul se amestecă în mintea ei și dacă nu s-ar sprijini de pervaz ar leșina. Nu înțelege absolut nimic.
Cei doi copii vin spre ea să îi arate ce au primit. Agnes alunecă pe podea, alături de ei: îi stau de o parte și de alta, fiecare sprijinit cu o mânuță de umerii ei, cu obrajii lor foarte aproape de ai ei. Sir Eduard îi privește fericit, gândind că că aceasta este imaginea ideală a maternității: Agnes este mama perfectă și se află în casa lui, pentru fiul său. Este plin de recunoștință și nu are de ce să se întrebe de ce ea trebuie să mai fie acolo după ce Filip încetase de mult să mai fie alăptat și cum poate o femeie de condiția ei socială să reprezinte mama de care el avea atâta nevoie.
•
A doua zi, plouă încontinuu. Dimineață, Agnes i-a înfășurat pe copii în pelerine impermeabile și a plecat cu ei până la râu. AneLis a întrebat-o:
–-Azi este ziua Palatului?
–-Nu. A fost ieri, dar nu s-a arătat…m-am gândit că poate am greșit eu ziua, de aceea am venit și azi…dar, tot nimic…
Fetița a ridicat din umeri, l-a luat pe Filip de mână și au pornit spre casă.
După-amiază, copiii se jucau stând pe jos, potrivind cuburile viu colorate primite în ziua anterioară. Agnes privea iar pe fereastră cu gândurile duse foarte departe când Sir Eduard a intrat vesel:
–-Haideți să citim o poveste… povestea din cartea primită de Agnes. Vreți?
Copiilor nu le mai citise nimeni o poveste, Agnes le istorisea întâmplări fantastice imaginate de ea, așa încât l-au privit mirați.
–-Agnes, ne dai, te rog, cartea ta?
Privind în jur unde s-ar putea așeza, Sir Eduard s-a întrebat o dată în plus de ce preferă ea o cameră aproape goală? Nu avea nici un scaun .Parcă înțelegându-i întrebarea nerostită, AneLis i-a pus o pernă pe jos și i-a arătat cum să se așeze sprijinit cu spatele de tăblia patului. De fapt, era chiar comod așa, constată el. Luând cartea în mână și arătând-o, le spune:
–-Această poveste vine de foarte departe… în acea Țară, în mijlocul unui lac, pe o insulă, se afla Palatul de Cleștar care putea fi văzut doar o dată pe an, într-o anumită noapte…
–-Ca și Palatul nostru! Și noi avem aici un Palat Fermecat! Spune-i și lui, Ala!
AneLis se ridicase în picioare și era atât de fericită!
–-Spune-i, Ala! Anul trecut l-am văzut și eu!
Sir Eduard le privea mirat. Agnes o prinse de mână și o trase pe pernă, lângă ea.
–-Acesta este un alt Palat! Hai să ascultăm povestea din carte. Ce se află în Palatul de Cleștar? Și de ce apare doar o dată pe an?
–-Să citim, să vedem…
–-Cum citim? întreabă Filip.
–-Uite, aici sunt litere, ele formează cuvinte, pe care eu le citesc…
–-Vreau să știu și eu literele astea!
–-Te voi învăța, desigur, dar acum să citim povestea, bine?
–-Cine a scris această poveste?
–-Scriitoarea afirmă că a fost în Palatul de Cleștar…
–-Chiar a fost?
–-Agnes, este doar o poveste! Și de fapt, despre ce vorbea AneLis și chiar tu, ieri, spuneai ceva despre un Palat?
–-O să vorbim mai târziu despre asta… deci ceea ce ne citești nu este o întâmplare adevărată…
–-Nu. Este doar o poveste!
–-Să o ascultăm atunci!
Din acel moment nu l-a mai întrerupt nimeni: ascultau toți, foarte atenți.
Palatul de Cleștar era pe o insulă din mijlocul unui lac aflat pe domeniul unui împărat vestit. Acesta avea trei fete frumoase, care odată pe an, noaptea, dispăreau nu se știe unde, și dansau până își rupeau pantofii și a doua și a treia zi erau atât de obosite încât nu se puteau trezi… Împăratul le întrebase ce se întâmplă dar ele au refuzat de fiecare dată să răspundă. Atunci, el a pus paznici la ușa lor. Dar aceștia au adormit de fiecare dată și nu au putut afla nimic. Atunci, Împăratul a vestit în toată țara că aceluia care va reuși să păzească domnițele i se va da voie să își aleagă una dintre ele de soție… Dar s-a întâmplat să reușească o fată îmbrăcată în straie de băiat pentru că pe ea a ocolit-o vraja aruncată asupra paznicilor tocmai pentru că nu era bărbat! Și ea—autoarea basmului, până la urmă—le-a urmat pe domnițe până la Palatul de Cleștar care…
Dar povestea era lungă, și după mai bine de un ceas—mirată de liniștea neobișnuită—Lady Victoria intră în cameră:
–-Aici erați? Eduard?!
–-Mamă? Citim o poveste….
–-O poveste? Stând pe jos? Mă rog, ceaiul se va servi peste un sfert de oră.
–-Eu nu vreau ceai! exclamă Filip. Eu vreau povestea!
–-Vom continua povestea mâine… Acum ne vom pregăti pentru ceai!
Filip a încercat iar să protesteze, dar Agnes l-a prins de mână și l-a întors cu fața spre ea:
–-Acum mergem să îmbraci hainele bune…
Sir Eduard a ieșit din cameră întrebându-se—a câta oară?—de ce Tânărul Filip o ascultă numai pe ea? Ce din glasul ei cântat îl ajută să înțeleagă ce trebuie să facă, fără să se mai împotrivească?!
După plecarea lui Filip să ia ceaiul cu familia sa, Agnes a rămas dusă pe gânduri întrebându-se ce legătură ar putea fi între Palatul văzut de ea și cel din povestea citită. Dar Sir Eduard precizase că este o poveste… Agnes este însă sigură că trebuie să existe și ceva adevărat, altfel cum ar fi putut fi găsită acea idee?! Tot ce avea de făcut era să aștepte să afle continuarea și sfârșitul ei.
A doua zi, Sir Eduard citi ultimele pagini: în Palatul de Cleștar se adunau domnițe și domni și dansau toată noaptea sub vraja unei muzici care îi amețea, făcându-i să uite cu totul de ei… Zâna, stăpâna lui, avea să îi țină pe toți sub puterea sa până când un suflet curat, plin de dragoste, avea să ajungă acolo și să nu fie supus farmecelor sale… După mai multe încercări la care a fost supusă, povestitoarea a reușit să îi scoată pe toți din visul acela și să nu mai vină niciodată la Palatul de Cleștar… Zâna rămânând astfel singură și tristă… Încheind povestea, Sir Eduard o rugă pe Agnes să îi spună despre Palatul ei Fermecat.
–-Sunt foarte puține de spus: apare doar în prima zi de vară din fiecare an, în mijlocul Lacului, odată cu muzica lui minunată, și dispare la asfințitul Soarelui. Nu am reușit să ajung niciodată la el, chiar dacă pare a fi atât atât de aproape încât parcă îl pot atinge cu palmele, oricât am înotat, nu l-am ajuns…
–-Nu l-au mai văzut și alții?
–-Ba da, și noi, și noi! A Exclamat AneLis. În anii trecuți, și eu și Filip l-am văzut! Este atât de frumos!
Sir Eduard privește întrebător spre Filip, care nu spune nimic și dintr-o dată pare trist.
–-Acela este Palatul lor, nu și al meu…
–-Anul viitor vom merge să îl vedem împreună!
–-Să sperăm că nu va mai ploua ca anul acesta…
După citirea poveștii, Agnes are un vis care se repetă noapte de noapte, dar despre care nu vorbește cu nimeni. Este atât de real încât se trezește transpirată și doar trupurile celor doi copii care dorm alături îi dau certitudinea că a revenit în lumea ei.
Cu ani în urmă începuse să viseze că pășește pe o cărare de lumină care o ducea la Palat. Dar nu ajungea niciodată: doar se bucura de florile și păsările minunate din jur. Dar acum, cărarea este scurtă și ea intră în Palat, în timp ce aude muzica lui atât de blândă… Și acolo, în prima sală, scăldată în lumină, pe un tron de flori, se vede pe ea. Este înfricoșată de această dublă ipostază: de observator și de persoana privită, în același timp. Și apoi se trezește, respiră adânc, ca după o lungă sincopă: parcă tot timpul cât fusese acolo își ținuse respirația, și strânge cei doi copii lângă ea pentru a fi sigură că rămâne ancorată în această realitate.
Se gândește odată în plus că de șapte ani, viața ei fusese dedicată în întregim creșterii lor. Dar înainte? Înainte totul fusese foarte simplu, trăise alături de mama ei adoptivă, în satul lor uitat de lume… Și atât: nu își amintea prea multe pentru că nu erau decât activitățile unei vieți banale. Nu se gândise prea mult la toate acestea… la amintirile ei… totul devenea acum cu atât mai confuz cu cât se gândea mai mult… Iar imaginea ei pe tronul de flori din Palat era mai mult decât impresionantă: ea era Zâna? Atunci de ce nu se poate reîntoarce? Fără să știe de unde, îi vine gândul că poate nu a sosit timpul…mai trebuie să aibă grijă de copii…de Tânărul Filip, în mod special, pentru că AneLis este deja o supraviețuitoare…
• Timpul trece…
În zilele următoare, Sir Eduard și-a ținut promisiunea și îi învață literele pe cei doi copii, dar și pe Agnes. Apoi, cheamă un profesor. Spre adânca nemulțumire a lui Lady Victoria, participă la lecții și AneLis.
Tânărul Filip este avid de cunoaștere, dar tot timpul se grăbește. Are impresia că știe și trece mai departe, pentru a costata că a pierdut amănunte din vedere, că amestecă noțiunile și înțelesurile. Expunerile lui sunt precipitate și incomplete. AneLis avansează mult mai încet, dar ceea cea învățat odată, nu mai uită. Totul se adună în mintea ei sub forma unor scheme logice, simple și clare. Filip se poticnește și o privește pe ea ca să îi spună cuvântul care lui îi scapă, să îi corecteze calculul, să îi amintească formula, să îi completeze ideea începută… O dată în plus, el nu poate fără ea… Citesc împreună, discută, se contrazic, se ceartă, se împacă, pentru că el nu poate admite să nu o audă râzând, și mai mult încă, este sincer și recunoaște când greșește în afirmațiile sale. AneLis are mereu argumente pentru ceea ce susține iar Filip ține seama de ele, niciodată nu a venit cu afirmația: ”am dreptate pentru că așa vreau eu sau sunt mai deștept decât tine!”
Chiar dacă obosește repede, uneori este nervos și plânge necontrolat, alteori melancolic și trist fără să știe de ce sau grăbit și se bâlbâie, Tânărul Filip are un simț al dreptății care nu îl lasă niciodată să cadă definitiv într-o extremă sau alta, și cel mai important, nu îl lasă pe el sau pe cei din jurul său să le rănească pe Agnes sau pe AneLis. Este într-un continuu război cu bunica și mătușa sa, cu personalul Casei Mari, atunci când oricare dintre ei aduce vreo critică în ceea ce le privește.
Lady Victoria a încercat să îi explice că portretul din sufragerie este al mamei sale care plecase de mult dintre ei, chiar la nașterea lui, ea se dusese într-un loc mai bun… Primul lui răspuns, cu ani în urmă, fusese NU. Apoi, văzând că ea insistă, ridicase din umeri și plecase liniștit, zâmbind la gândul că el are cea mai bună mamă în persoana lui Agnes, ce îi trebuie lui un portret dintr-un tablou?!
Dar timpul a trecut, Filip nu mai doarme de mulți ani cu Agnes și AneLis, a început să înțeleagă lumea din jur prin prisma ideilor și personalității sale, dar privind chipul mamei sale, de fiecare dată când iau ceaiul în sufragerie, ridică involuntar din umeri, gândul din spatele gestului fiind de fapt o întrebare care nu va primi niciodată răspuns: Cine ești tu? Nu te cunosc…
Lady Victoria a vrut ca el să înțeleagă diferența socială dintre el, Agnes și AneLis. Dar de fiecare dată când ea își începea expunerea el o asculta politicos, apoi se ridica de pe scaun și pleca:
–-Vă rog să mă scuzați acum… gândind că bunica sa complică inutil lucrurile evidente. Crescuse zi de zi alături de ele, erau viața lui, erau minunate, ce altceva conta?
•
Pe parcursul acestor ani, Sir Eduard și-a petrecut o parte din timp alături de fiul său, dar a și călătorit foarte mult, fără a fi în stare să își găsească vreun rost nou sau mulțumirea în vreo activitate…
Apoi, într-o zi:
–-Iar ai căzut pe gânduri! Să fie ploaia de vină? îl întreabă AneLis pe Filip.
–-Ploaia este vitală pentru natură, de ce m-ar pune pe gânduri?
–-Acesta este un răspuns bun care îmi arată că ești în afara oricărui pericol!
–-De ce pericol mă aperi și azi?
–-Acum, ca în fiecare zi, te apăr de absolut toate pericolele, și cel mai grav dintre toate, este acela de a deveni trist! Tristețea este o boală fatală, crede-mă!
–-În ce carte ai citit acest adevăr grozav? Îl voi ruga pe tata să nu îți mai aducă toate acele cărți ciudate, pe care doar tu le poți citi!
–-Nu râde! Nu râde!
–-Ce greu te pot mulțumi: acum mă suspectezi de tristețe și în clipa următoare îmi cer să nu râd! Te contrazici, AneLis! Și nu prea îți stă în fire! Ce se petrece cu tine? Ar trebui să mă îngrijorez?
Râd. Sunt adolescenți. Nu se mai trezesc de mult în același pat, lângă Agnes, dar își petrec încă aproape tot timpul împreună.
Și apoi, nu după mult timp, pentru că era deja primăvară, în ultima ei zi, Agnes i-a spus AneLisei:
–-Va trebui să plec. Chiar mâine.
–-Cum să pleci? Unde să pleci? Și eu? Și noi? De ce acum? Nu poți să pleci!
–-Mâine Palatul mă va chema cu muzica lui… tu ești puternică acum, îl poți apăra pe Filip singură… locul meu nu mai este de mult aici, mi-am îndeplinit datoria…
–-Cum vei ajunge la Palat? În niciun an nu ai reușit. De ce crezi că acum va fi posibil?
–-Voi aștepta ca în fiecare an, pe mal. Dacă într-adevăr este timpul să ajung acasă, așa cum simt mai mult ca oricând, așa va fi…dacă nu…nu știu…Dar tu nu trebuie să uiți…
–-Nu uit nimic. Niciodată. Cum aș putea? Mama mea este o Zână care într-o zi mă va primi în Palatul ei Fermecat…după ce îmi voi îndeplini datoria…Dar este de ajuns? Am destulă putere? Îmi va fi dor de tine în fiecare zi a vieții mele!
–-Căldura ta, dragostea și devotamentul, simplitatea și frumusețea ta se vor putea lupta cu tristețea și oboseala transmise lui de sângele rece al mamei sale și îi vor putea da forța și lumina unei vieți fericite alături de tine. Este ceea ce contează acum pentru mine… Te rog să îl îmbrățișezi tu pentru mine…acesta nu este un rămas bun…este doar un răstimp în care va trebui să îmi dovediți că mi-am îndeplinit sarcina încredințată. Ne vom reîntâlni în Palatul meu Fermecat.
S-au îmbrățișat. Au lăcrimat… și ușoară ca un fulg, Agnes a plecat plutind spre Lac.
În acea primă zi de vară, Palatul Fermecat a primit-o, în sfârșit!
•
TÂNĂRUL FILIP VA ȘTI SĂ ÎȘI PREȚUIASCĂ ÎNDEAJUNS VIAȚA SALVATĂ DE O ZÂNĂ?